Autor: Eugen Șerbănescu
Una dintre etichetările înșelătoare care parazitează scena politico-mediatică se leagă de tema soroșistă. Politicieni și comentatori deopotrivă – după cum urmărește fiecare să-și anatemizeze adversarii – întrebuințează nediferențiat, cam din topor, termenii soroșism/soroșist, fie că eticheta se potrivește sau nu cu situația de fapt. Calificativul trebuie deci nuanțat, ba chiar dezasamblat și remixat, pentru că sensul peiorativ nu le este aplicabil tuturor actanților, indistinct, de-a valma. De ex., dacă îl critici pe Trump pe unele defecțiuni, inclusiv politica aplatisată față de Moscova agresoare, nu înseamnă neapărat că ești „soroșist”. După cum a denunța excesele soroșist-neomarxiste ale tandemului Von der Leyen-Macron nu înseamnă neapărat a fi „suveranist” servo-rus.
Cu alte cuvinte, tema soroșistă se pretează, ea însăși, cercetării critice prin prisma binecunoscutului curent deconstructivist, strâns interconectat cu neomarxismul. Ambele au în comun atât apetitul expunerii critice a resorturilor dominației și inegalității sociale, cât și aspectul respingerii normelor și culturii tradiționale, urmărind a le înlocui cu constructuri sociale care să răstoarne raportul de putere în societate. (Vezi, de ex., Marxism and Deconstruction – A Critical Articulation, Michael Ryan, The Johns Hopkins University Press, 2019)
Fără a intra în subtilități teoretice, analizând aspectul românesc al temei soroșiste, ne atrage în primul rând atenția o (falsă) dilemă morală inventată de mediile suveraniste și de flașnetarii lor, în scopul discreditării unei pleiade de jurnaliști și oameni publici care îl veștejesc pe Soros și neomarxismul aferent, după ce, la începutul anilor ‘90, au beneficiat – în mai mare sau mai mică măsură – de burse și granturi din partea filantropului maghiaro-american. Intenția de compromitere e legată, formal, nu de atitudinea politică a celor în cauză, ci, pasămite, de așa-zisa lor „lipsă de recunoștință”, „trădare”, „lipsă de caracter” de care ar da dovadă, criticându-și binefăcătorul de acum trei decenii.
În cele ce urmează, nu e vorba de a ne erija în apărătorii nimănui, ci ne interesează altceva – anume elucidarea unei confuzii: „Soros pe sezon vechi” vs. „soroșism de rit nou”. Oricât ar părea de ciudat, sunt ipostaze diferite – de unde apare un malentendu care mistifică tema. Pentru fixarea ideilor, fac precizarea că subsemnatul nu a beneficiat de o bursă Soros.
Așadar.
Este adevărat că Fundația pentru o Societate Deschisă (Open Society) din anii ‘90 (nimeni nebănuind la vremea aceea ce semnificație avea adjectivul „deschisă”) a jucat un rol important, remarcabil chiar, în formarea și formatarea incipientei conștiințe democratice din Europa de Est, în inițierea educării unei noi generații de jurnaliști, cercetători, universitari, politicieni etc. Cu atât mai mult, activitatea fundației din România – de însănătoșire a unui spațiu până în decembrie ’89 scufundat în cel mai neostalinist regim din Europa comunizată – a avut o importanță crucială. Viitori lideri de opinie au putut să iasă din noaptea comunistă, să învețe noul alfabet, să trăiască și să cunoască pe viu mecanismele socio-politice occidentale. Nimeni nu suspecta – sau nu voia a suspecta – că, în spatele acestui ajutor multilateral dezvoltat, s-ar ascunde vreun scop, vreo agendă politică sau de altă natură.
Cei care, în acele zile postdecembriste, încercam să facem primii pașii, luptându-ne cu criptocomunismul lui Iliescu și cu remanența securistoizilor (remanență care, iată, se menține până azi, Georgescu fiind cea mai bună dovadă), trăiam într-un fel de romantism al libertății. Nu gândeam, nu eram încă pregătiți să gândim în termenii concurențiali ai lumii adevărate și nu distingeam critic între diverse căi politice practicate în lumea liberă, ci percepeam democrația ca pe o cale compactă, nediferențiată de a ne extrage, de a ne distanța de comunism.
Abia scăpați din carcera dictaturii antedecembriste, credeam că tot ce zboară în lumea liberă se și mănâncă. Nu intraserăm încă în contact cu propoziția: „There’s no free lunch.” și nu ne puneam prea multe întrebări despre ajutorul care venea din Occident. Tot ce ne smulgea din comunism era de îmbrățișat. Ni se părea că dna Sandra Pralong, pupila dlui Soros la București, este o prietenă sinceră, care ne vrea binele dezinteresat. Și, probabil, pentru unii, a rămas așa până (aproape) în ziua de azi, din moment ce s-a aflat la Cotroceni, pe post de consilier de stat mai mult de zece ani, sub Iohannis și Bolojan. Poate nici ea nu a știut, la început, ce cocea patronul ei de la New York pe dedesubt… Dar, desigur, a aflat ulterior.
Fapt este că, încet-încet, am început să observăm că, dintre cei școliți cu burse Soros la universități și gazete respectabile din Europa și America, s-au decantat vârfuri ce promovau un anumit trend, o anumită cultură, cu trăsături extrase din ceea ce s-a adeverit a fi, în Statele Unite și apoi în Europa, marxismul cultural sau neomarxismul. Tendințe woke supraexpandate, tendințe cancel culture, federalizarea Uniunii Europene în dauna severă (dincolo de gândirea părinților fondatori) a suveranității națiunilor, pierderea identității în favoarea diversității, pierderea individualității în favoarea comunității, imigrația haotică, amestecul de obiceiuri și habitudini cu consecințe deranjante, agresive la adresa culturii autohtone, fetișizarea climatică, distrugerea tradiției, discreditarea simbolurilor creștine, îndoctrinarea copiilor cu topici sexuale la o vârstă la care nu au discernământ, sexul biologic înlocuit de un construct social, asaltul LGBTQ asupra familiei tradiționale, toate venite dinspre Bruxelles – la îmceput, mai timid, sub Juncker, apoi, insistent, sub Von der Leyen – au ieșit la iveală.
La un moment dat, a devenit clar că plasa/rețeaua Soros întrebuințează același modus operandi ca al Școlii de la Frankfurt, fondată în 1923.
Care a fost acel – primul – modus operandi neomarxist?
Infiltrarea mascată și distrugerea adversarului din interior. Era vorba de masca nevinovată a justițiarismului, prin deghizament cultural-cognitiv intelectualist de stânga. Mai precis, derobarea de comunismul bolșevic, dovedit neputincios în a exporta/declanșa revoluția mondială, și – după venirea lui Hitler la putere – relocarea școlii și a promotorilor în Statele Unite. Apoi, implantarea în existența americană sub formă de marxism „soft”, cultural, păstrând însă (chiar dacă ascuns) scopul comunist de bază: demantelarea, dezasamblarea, distrugerea raporturilor de putere, a establishmentului tradiționalist, de structură capitalistă. Precum și preluarea controlului societății – cum spuneam – „din interior”, prin picurarea toxinei egalitarist-comuniste cu pipeta, iar nu pe cale violentă, cum a fost mascarada loviturii de stat din 1917, poreclită Marea Revoluție Socialistă din Octombrie.
În consecință, s-a săpat la temelia mentalului multor generații de absolvenți, prin mai toate universitățile, pornind de la Columbia University din New York, focarul neomarxist american, trendul fiind stimulat în anii din urmă, dacă nu chiar orchestrat de tandemul Obama-Biden. În contra-reacție, după ani și ani de „diversificare”, de political correctnessdusă în pânzele albe și de aruncat la coș scriitori ca Mark Twain sau filme iconice ca „Pe aripile vântului”, era explicabil să apară o viitură de tip MAGA, capitalizată de alt gen de fundamentaliști – abili în rectitudine publică, dar tranzacționiști până la Dumnezeu în particular, de tip Trump.
Care este, în ce constă, mutatis mutandis, actualul modus operandi calchiat după cel inițial, adecvat la condiții geo-politice, în România?
Pe scurt: respingerea imperialismului rusesc/putinist – la care populația cu scaun la cap și cu o minimă cultură politică a aderat – a fost confiscată de sorosiștii de rit nou, remorcată și folosită ca vehicul de instilare și acreditare a marotelor neomarxiste în conștiința publică. În propaganda soroșistă, lucrurile se petrec ca și când condamnarea agresiunii Rusiei în Ucraina și a regimului totalitar moscovit ar fi unul și același lucru cu bascularea automată în brațele neomarxiste ale Ursulei.
Este un fals. O fraudă propagandistică de conștiință la care promotorii neomarxismului (moștenitori ai cacealmalei comuniste) se dedau programatic. În România, acest modus operandi apare evident în comportamentul USR. Cine critică prostiile, incompetența și trădările miniștrilor și fritzilor este catalogat drept vândut rușilor. Nu e vorbă, există și destui vânduți rușilor, dar generalizarea mincinoasă, extinsă hiperbolic la toți criticii, este cheia mistificării. O escrocherie lipsită de scrupule, marca USR.
Și, deodată, înțelegem că societatea „deschisă” din titulatura fundației Soros era, de fapt, societatea deschisă LA ORICE. Orice, adică, lipsa oricărui sistem de referință, relativizarea totală, lipsa oricărei scări de valori morale. Și, bineînțeles, cinism cât cuprinde și scrupul nici cât negru sub unghie (vezi episodul debarcării lui Lasconi). Societatea este supusă demontării deconstructiviste – și lăsată așa, demontată, pentru a fi mai lesne controlată de minorități. Pentru că orice populație majoritară parcelată, făcută franjuri, devine, ea, minoritară față de comunitățile care înainte erau, ele, minoritare. Este exact laboratorul Școlii de la Frankfurt remontat în Est. Dl Soros ne-a preluat cu zăhărelul la ieșirea din cușca comunismului brutal, pentru a ne introduce, pe nesimțite, într-o altă cușcă – aceea a neomarxismului cultural, în care societatea să fie condusă nu de proletariatul „oprimat”, ci de minoritățile „oprimate” – etnice, religioase, sexuale, de toate naturile, reunite sub același drapel revoluționar.
În România, venirea lui Băsescu – moșită și apoi cocoloșită de sorosiștii de rit nou – a pus capac democrației emergente și statului de drept fragil, pentru că a inclus, la pachet, inventarea și activarea statului paralel/subteran, reprezentat de binomul Kövesi-Coldea. Oameni din arealul soroșist și chiar unele elite au pactizat (din naivitate, din ignoranță sau contra unor bugete grase) cu Băsescu și abuzurile lui. Un intelectual de rasă ca Gabriel Liiceanu, după ce i-a ridicat osanale turnătorului Petrov, s-a exprimat apologetic și despre Kövesi ca fiind „slujirea pură” (a interesului public românesc sau al ambasadelor franceză, germană, americană?), în pofida abuzurilor cât casa care s-au petrecut la vremea respectivă, denunțate mai nou de președintele Nicușor Dan, provenit, se știe, chiar din rândul lor, al neomarxiștilor. Acum, dl Liiceanu îi rdică alte osanale dlui Stolojan… despre care nu e clar dacă e adevăratul șef al USR – sau Fritz e adevăratul șef al PNL. Căci, nu-i așa?, totul este relativ!
Așa stând lucrurile, împrejurarea că unii dintre cei care au beneficiat în anii ‘90 de sprijinul de educație democratică furnizat de Soros au ajuns acum să îl acuze pe filantrop de apucături și remorcări neomarxiste și de tras sfori diin culise nu arată lipsă de caracter, ci, dimpotivă, tărie de caracter – în sensul în care Soros n-a reușit să-i cumpere, să „le prindă mâna”. Într-un fel, specializările plătite de fundație au dat „roade”, cei specializați ajungând acum să-l expună pe însuși Mecena: „Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevărul!”
La celălalt pol, se află „loialiștii”, categoria celor care, în acei ani de început, și-au legat existența profesională de zi cu zi de Soros, s-au aruncat cu arme și bagaje în trenul Soros. Niciunul nu poate fi blamat. Așa erau vremurile. Sărăcia, frustrările elementare erau mari. Mai ale că, repetăm, Soroș la vremea aceea era perfect frecventabil, nu-și arătase adevărata față. Au luat joburi, s-au așezat, și-au făcut cariere, în țară și străinătate, cu salarii bune. Între ei – cum e bunăoară dna Alina Mungiu Pippidi – sunt oameni foarte inteligenți, doxați. Este imposibil să nu-și fi dat seama, între timp, încotro îi poartă platforma Soros. Dar timpul a trecut, unde să mai pleci, unde să te duci? Te înrolezi.
Soros și proximitățile lui au avut grijă să-i „lege de glie”, transformându-i în iobagi de lux ai toxinelor neomarxiste, păstrând tot timpul în background ura fondatorului Marx față de establishmentul tradiționalist-creștin, sublimată inițial în celebra chemare revoluționară „Proletari din toate țările, uniți-vă!”, dar apoi mutată post-modernist, pentru eficientizare, de pe „Edgar Quinet” pe „Academiei”, devenind „Minoritari de toate spețele, uniți-vă!”
În concluzie, pentru limpezirea ideilor și o comunicare cât de cât corectă, ar fi de de dorit:
- a se face distincție între, pe de o parte, Soros din primul sezon (cu rol clar pozitiv în formarea și asimilarea conceptelor fundamentale ale democrației la nivelul societății civile) și, pe de alta, soroșism de rit nou (cu rol clar negativ în tribulațiile democrației și statului de drept din România);
- a nu se face distincție între soroșism de rit nou și neomarxism, oricât ar nega cei în cauză. E posibil, totuși, ca unii să facă neomarxism fără să știe, cum făcea Monsieur Jourdain proză fără să știe;
- a se face o oarecare distincție și în interiorul arealului soroșist, între cei care chiar cred în fonfleurile neomarxiste (unii dintre ei făcând parte din comunități minoritare) și cei care doar se prefac cu talent, aliniindu-se canonului pe sistemul „pupă-i în bot și papă tot”, beneficiind de joburi bune în zone corporatiste, culturale, universitare etc.
- a nu se face distincție între partizanii soroșismului de rit nou și arhitecții statului paralel, reprezentat de trinomul Băsescu-Kövesi-Coldea și subsecvenții lor;
- a se face totală diferențiere între, pe de o parte, euroatlanticii lucizi de tentă conservatoare și, pe de alta, „suveraniștii” abulici sau pro-ruși declarați. Această confuzie este cea mai dăunătoare în România actuală. Fenomenul de polarizare, de radicalizare tip tertium non datur riscă să îngroape țara.
- în sfârșit, a se face totală diferențiere între, pe de o parte, conservatorii euroatlantici lucizi, care au criticat administrația Trump, de ex., pentru absurditatea de a susține în România un candidat pro-rus și, pe de alta, sorosiștii de rit nou care critică sistematic/programatic/orbește, chiar injurios, administrația Trump pe orice temă, aducând astfel atingere interesului nostru național de a proteja parteneriatul strategic cu SUA și de a întări prezența americană în zonă.
Ar fi de dorit.
