Legea spune limpede: interimatul unui minister nu trece de 45 de zile. Atât. Și nu degeaba s-a pus cifra asta. Interimatul e o soluție de avarie, temporară, nu un mod de a guverna la nesfârșit. Necazul apare când termenul expiră, iar înțelegerea la nivel politic întârzie. Atunci se ciocnesc două principii care, altminteri, ar trebui să meargă împreună: legalitatea și continuitatea statului.
Dacă legea zice 45 de zile, 45 rămâne. Altfel termenul nu mai e termen, ci o vorbă bună aruncată în vânt. Dar nici ministerele nu pot rămâne fără cap, iar administrația nu intră în concediu până se înțeleg partidele. Statul trebuie să meargă în fiecare zi. Inclusiv în ziua 46. De aceea, actele semnate de un ministru interimar nu se fac scrum automat odată cu expirarea termenului. Ele au prezumția de legalitate și produc efecte până când o instanță sau Curtea Constituțională spune altfel.
Numai că de aici încolo începe adevărata problemă. Pentru că, dacă acceptăm că interimatul poate curge mai departe fără nicio consecință, atunci limita de 45 de zile nu mai înseamnă nimic. O regulă care poate fi ignorată fără urmări nu mai e, de fapt, o regulă. Și se deschide o zonă cenușie. Orice act important semnat după expirare poate fi atacat mâine în instanță. Multe vor fi, probabil, menținute, ca să nu se clatine toată administrația. Dar simplul dubiu asupra celui care a pus semnătura roade, încet, încrederea în instituții.
Așadar, întrebarea nu e dacă ministerele trebuie să funcționeze. Firește că trebuie. Întrebarea e dacă putem trata drept normală o situație în care continuitatea statului e invocată ca să acopere nerespectarea unor termene pe care chiar statul și le-a pus singur. Deciziile Guvernului nu sunt, prin urmare, „în aer”. Se aplică și produc efecte. Însă temeiul juridic al celor adoptate după expirarea interimatului poate fi pus oricând sub semnul întrebării. Iar într-un stat de drept, faptul că această întrebare există ar trebui să fie de ajuns pentru a cere o clarificare grabnică. Nu pentru a o trece cu vederea.
