Sorin Roșca Stănescu în colaborare cu AI
Emmanuel Macron a intrat în istorie ca președintele care a vrut să fie în același timp Napoleon și De Gaulle, dar s-a trezit prins în haina prea largă a unui președinte fără majoritate. A clamat „renașterea” Franței și a Europei, dar astăzi e mai aproape de rolul unui supraveghetor neputincios al unei clase politice fragmentate. Ceea ce trebuia să fie un marș triumfal către modernizare s-a transformat într-un maraton al supraviețuirii.
Alegerile anticipate, declanșate cu o nonșalanță de jucător de poker, i-au sfârtecat puterea. Macron a mizat că adversarii se vor canibaliza. Că stânga și extrema dreaptă se vor neutraliza reciproc. Realitatea i-a demonstrat, însă, că nu mai are nici pârghii și nici aliați. Iar Franța – laboratorul etern al revoluțiilor politice – l-a condamnat la ceea ce detestă cel mai mult: irelevanța.
În loc să fie arbitru, Macron e acum prizonier. Coabitarea, odinioară o situație excepțională, riscă să devină noua normalitate. Președintele care visa să reinventeze Europa este silit să facă concesii guvernamentale unor partide pe care, până ieri, le considera toxice.
Ce i se reproșează lui Macron?
Mai întâi aroganța. Macron a practicat un prezidențialism hipercentralizat, impunând reforme contestate – de la pensii la muncă – ca și cum poporul ar fi fost un detaliu. A ignorat semnele de oboseală și furie socială, preferând să se înconjoare de tehnocrați. A crezut că imaginea de „tânăr providențial” îi dă dreptul la experimente politice fără consultare reală.
În al doilea rând, iluzia mesianică. Macron a vrut să fie liderul Europei, să umple golul lăsat de Merkel, să fie vocea fermă în fața lui Putin și să dicteze direcția NATO. Dar pe plan intern nu a reușit să păstreze coeziunea. Iar un lider european slăbit în propria țară devine rapid o figură decorativă pe scena continentală.
Jocul periculos al viitorului
Macron nu mai are prea multe mutări. Constituția îi asigură mandatul, dar nu și puterea reală. Se vorbește deja de o „președinție decorativă”, în care premierii vor decide agenda. Ironia este că exact sistemul pe care Macron a încercat să-l forțeze în favoarea lui îl reduce acum la tăcere.
Franța se confruntă cu două mari tensiuni:
-
cea socială, care riscă să explodeze în stradă la primul derapaj economic;
-
cea politică, unde extrema dreaptă și stânga radicală așteaptă fiecare momentul oportun pentru a forța preluarea puterii.
Macron, cel care voia să fie „președintele tuturor francezilor”, e privit acum ca președintele nimănui.
Finalul de mandat: crepuscul sau reinventare?
Există totuși o întrebare legitimă: îl vom vedea pe Macron căzând definitiv sau reușind, paradoxal, să renască din propria criză? Nu ar fi pentru prima dată când un lider francez, împins la margine, găsește resurse pentru a redeveni central. Totuși, semnele nu sunt încurajatoare. Electoratul francez nu iartă aroganța, iar Macron a consumat deja capitalul de speranță.
Cel mai probabil, ultimii ani ai mandatului vor fi marcați de improvizații, de negocieri sterile și de o Franță care va da tonul nu prin inițiative grandioase, ci prin blocaje interminabile. Și, în fundal, spectrul Marinei Le Pen – care, cu fiecare pas greșit al lui Macron, devine tot mai aproape de a ocupa Palatul Élysée.
Concluzie: Emmanuel Macron a vrut să fie arhitectul unei noi Europe și reformatorul Franței. A sfârșit, cel puțin pentru moment, ca inginerul propriei marginalizări. Istoria îl va judeca, dar prezentul nu-i lasă decât un rol ingrat: acela de a asista la prăbușirea propriei construcții politice.
