Războaiele moderne nu se mai încheie neapărat pe câmpul de luptă. Ele se încheie tot mai des în studiourile de televiziune, în comunicatele oficiale, pe rețelele sociale și în discursurile liderilor politici. În secolul XXI, victoria militară poate fi ambiguă, dar victoria narativă este obligatorie. Nimeni nu are voie să piardă. Iar atunci când nimeni nu are voie să piardă, pacea devine paradoxal mai greu de obținut decât războiul.
În jurul conflictului dintre Israel și Iran se conturează un fenomen interesant. În spatele declarațiilor belicoase, al amenințărilor și al demonstrațiilor de forță, se profilează posibilitatea unei soluții diplomatice. Dar nu orice soluție. O soluție în care fiecare dintre actorii principali să poată pretinde că a câștigat.
Donald Trump se află într-o situație delicată. După ce a susținut operațiunile militare și a adoptat o poziție de maximă fermitate față de Teheran, el nu își poate permite să apară în fața electoratului american ca omul care a făcut concesii Iranului. În același timp, nici nu are interesul să împingă Statele Unite într-un nou război de uzură în Orientul Mijlociu. Votul recent din Camera Reprezentanților, prin care i s-au limitat marjele de manevră militară, reprezintă un avertisment politic cât se poate de clar. America nu mai este dispusă să acorde cecuri în alb.
La rândul său, Benjamin Netanyahu nu poate accepta o înțelegere care să lase impresia că Hezbollah și Iranul au rezistat cu succes presiunii israeliene. După ani de confruntări, după sacrificii și după costuri enorme, liderul israelian are nevoie de o demonstrație vizibilă că securitatea statului evreu a fost consolidată. Orice altă interpretare ar fi exploatată imediat de adversarii săi politici.
De partea cealaltă, conducerea iraniană se confruntă cu aceeași problemă. Cum să accepte compromisuri fără a transmite propriului popor imaginea unei capitulări? Cum să negocieze cu Washingtonul după ce a construit decenii întregi o retorică bazată pe rezistență și sfidare?
Iată de ce asistăm la ceea ce aș numi o negociere a aparențelor. Nu doar dosarul nuclear este pe masă. Nu doar Libanul. Nu doar Hezbollah. În realitate, se negociază simultan și modul în care fiecare parte își va prezenta rezultatul. În acest context trebuie interpretată și disputa telefonică dintre Trump și Netanyahu. Mulți au văzut în schimbul de replici o ruptură. Este însă posibil să fie exact contrariul. O divergență controlată. O modalitate prin care fiecare lider își marchează autonomia și își consolidează poziția internă înaintea unui eventual compromis.
Faptul că Washingtonul a insistat pentru menținerea armistițiului din Liban nu este întâmplător. Pentru administrația americană, frontul libanez riscă să compromită întregul proces de dialog cu Iranul. Pentru Israel, însă, Hezbollah rămâne amenințarea imediată. De aici tensiunea. Nu asupra obiectivului final, ci asupra drumului care trebuie urmat.
Miza reală este însă mult mai mare. Dacă negocierile reușesc, Trump va proclama că a împiedicat Iranul să devină putere nucleară. Netanyahu va afirma că a slăbit decisiv Hezbollah. Liderii iranieni vor susține că au rezistat presiunii americane și israeliene fără să cedeze. Fiecare își va revendica victoria. Dar aici apare întrebarea esențială. Dacă toți câștigă, cine a pierdut? Răspunsul este simplu: adevărul. Pentru că, în realitate, niciuna dintre părți nu își va fi atins integral obiectivele. Fiecare va fi făcut concesii. Fiecare va fi acceptat limite pe care astăzi încă le neagă public.
De aceea, cea mai mare provocare nu este obținerea acordului. Acordurile se pot negocia. Mult mai dificilă este construirea poveștii care urmează după acord. Povestea prin care fiecare lider să poată spune propriului popor: „Am învins”. Iar în Orientul Mijlociu de astăzi, victoria militară este incertă. Victoria diplomatică este fragilă. Singura victorie care contează cu adevărat a devenit victoria narativă. Tocmai de aceea ea este și cea mai nesigură dintre toate.
