Au existat în timp unele discursuri considerate mai apoi istorice, cel mai adesea prin enunțarea crudă a realității, fără perdea sau diplomație. Au provocat la vremea respectivă discomfort masiv, indignare, dar și treziri de conștiință. Ceva asemănător credem că s-a petrecut acum la Davos, unde premierul Canadei, Mark Carney, a susținut un discurs pe cît de șocant, pe atît de onest, de direct, despre realitatea care ne înconjoară în acest moment pe planeta numită Pămînt. Sfîrșitul iluziilor, sfîrșitul autoamăgirii că dreptul internațional ar ține piept forței brute. Reproducem integral discursul, pentru că merită.

Preambul.

Frederick Douglass, fost sclav eliberat, a ținut un discurs pe 5 iulie 1852, chiar după sărbătoarea independenței SUA). A spus direct publicului alb: sărbătoarea libertății este o minciună ipocrită pentru milioane de sclavi. A expus ipocrizia fondatorilor și a națiunii care se pretindea „țara liberă”, în timp ce ținea sclavi. A șocat prin limbaj dur și prin contrastul brutal cu retorica patriotică – mulți au fost revoltați, dar discursul a accelerat mișcarea abolitionistă. Sojourner Truth, fostă sclavă, discursul – „Nu sunt și eu femeie?” (1851, Convenția pentru Drepturile Femeilor, Ohio)
O fostă sclavă, vorbind într-o sală plină de albi și femei albe, a expus rasismul din mișcarea sufragistă și sexismul din societatea americană – un discurs scurt, dar extrem de direct și personal, care a forțat audiența să vadă contradicțiile propriilor valori. Václav Havel – discursul de Anul Nou 1990 (ca președinte proaspăt ales). A început cu: „Țara noastră nu înflorește.” După decenii de propagandă comunistă care pretindea progres și fericire, a spus direct că societatea e coruptă moral, mincinoasă și în declin. A demascat „viața în minciună” – exact ca în eseul său celebru. A șocat prin refuzul de a continua ficțiunea oficială și prin asumarea responsabilității colective.
Patrick Henry – „Dați-mi libertatea sau dați-mi moartea!” (1775, Convenția din Virginia)
A rupt iluzia că un compromis cu Anglia mai era posibil: „Suntem apți să ne închidem ochii în fața unui adevăr dureros și să ascultăm cântecul sirenelor până ne transformă în fiare.” A numit pacea cu tirania o iluzie fatală – discursul a fost considerat extrem de radical și periculos la vremea lui, dar a mobilizat rezistența. Robert F. Kennedy – Kansas 1968, a vorbit despre inegalitate extremă, sărăcie și consumerism gol: a spus că SUA se măsoară greșit (prin PIB, nu prin calitatea vieții reale) și că națiunea e bolnavă moral. A expus iluzia prosperității americane în plin război din Vietnam și tulburări rasiale – un discurs incomod, onest, care a anticipat crizele anilor ’60–’70.

Sunt toate discursuri istorice între care putem așeza discursul lui Carney la Davos.

Discursul integral:

Astăzi voi vorbi despre o ruptură în ordinea mondială, sfîrșitul unei ficțiuni plăcute și începutul unei realități dure, în care geopolitica, în care marile puteri principale, geopolitica, nu este supusă unor limite, unor constrîngeri.

Pe de altă parte, aș vrea să vă spun că celelalte țări, în special puterile intermediare precum Canada, nu sunt neputincioase. Ele au capacitatea de a construi o nouă ordine care să cuprindă valorile noastre, precum respectul pentru drepturile omului, dezvoltarea durabilă, solidaritatea, suveranitatea și integritatea teritorială a diferitelor state.

Puterea celor mai puțin puternici începe cu onestitatea.

Se pare că în fiecare zi ni se reamintește că trăim într-o eră a rivalității marilor puteri, că ordinea bazată pe reguli se estompează, că cei puternici pot face ceea ce pot, iar cei slabi trebuie să suporte ceea ce trebuie.

Și acest aforism al lui Tucidide este prezentat ca inevitabil, ca logica naturală a relațiilor internaționale care își reafirmă prezența.

Și în fața acestei logici, există o tendință puternică a țărilor de a se conforma pentru a se descurca, de a acomoda, de a evita problemele, de a spera că supunerea va cumpăra siguranță.

Ei bine, nu va face asta.

Deci, care sunt opțiunile noastre?

În 1978, disidentul ceh Václav Havel, mai tîrziu președinte, a scris un eseu numit „Puterea celor neputincioși”, și în el a pus o întrebare simplă: cum s-a susținut sistemul comunist?

Și răspunsul său a început cu un vînzător de legume.

În fiecare dimineață, acest comerciant pune un afiș în vitrina sa: „Muncitori din toată lumea, uniți-vă”. El nu crede în asta, nimeni nu crede, dar pune afișul oricum pentru a evita problemele, pentru a semnala conformarea, pentru a se descurca. Și pentru că fiecare comerciant de pe fiecare stradă face același lucru, sistemul persistă – nu doar prin violență, ci prin participarea oamenilor obișnuiți la ritualuri pe care ei înșiși le știu în mod privat a fi false.

Havel a numit asta „a trăi în minciună”.

Puterea sistemului nu vine din adevărul său, ci din dorința fiecăruia de a juca rolul ca și cum ar fi adevărat, iar fragilitatea sa vine din aceeași sursă. Cînd chiar și o singură persoană încetează să joace rolul, cînd vînzătorul de legume își scoate afișul, iluzia începe să se crape. Prieteni, este timpul ca companiile și țările să-și scoată afișele din vitrină.

Timp de decenii, țări precum Canada au prosperat sub ceea ce am numit ordinea internațională bazată pe reguli. Ne-am alăturat instituțiilor sale, am lăudat principiile sale, am beneficiat de predictibilitatea sa. Și datorită asta, am putut urmări politici externe bazate pe valori sub protecția sa.

Știam că povestea ordinii internaționale bazate pe reguli era parțial falsă, că cei mai puternici se exceptează pe sine cînd le convine, că regulile comerciale sunt aplicate asimetric. Și știam că dreptul internațional se aplică cu grade diferite de rigoare în funcție de identitatea acuzatului sau a victimei.

Această ficțiune era utilă, iar hegemonia americană, în special, a ajutat la furnizarea de bunuri publice, căi maritime deschise, un sistem financiar stabil, securitate colectivă și sprijin pentru cadre de rezolvare a disputelor.

Așa că am pus afișul în vitrină. Am participat la ritualuri și am evitat în mare măsură să semnalăm decalajele dintre retorică și realitate.

Acest compromis nu mai funcționează. Să fiu direct. Suntem în mijlocul unei rupturi, nu al unei tranziții.

În ultimele două decenii, o serie de crize în finanțe, sănătate, energie și geopolitică au scos la iveală riscurile integrării globale extreme. Dar mai recent, marile puteri au început să folosească integrarea economică drept arme, tarifele drept pîrghie, infrastructura financiară drept coerciție, lanțurile de aprovizionare drept vulnerabilități de exploatat.

Nu poți trăi în minciuna beneficiului reciproc prin integrare, cînd integrarea devine sursa subordonării tale.

Instituțiile multilaterale pe care s-au bazat puterile medii – OMC, ONU, COP – arhitectura însăși a rezolvării colective a problemelor este sub amenințare. Și ca urmare, multe țări trag aceeași concluzie: trebuie să dezvolte o autonomie strategică mai mare, în energie, hrană, minerale critice, finanțe și lanțuri de aprovizionare.

Și acest impuls este de înțeles. O țară care nu se poate hrăni singură, alimenta singură sau apăra singură are puține opțiuni. Cînd regulile nu te mai protejează, trebuie să te protejezi singur.

Dar să fim cu ochii deschiși asupra direcției în care duce asta.

O lume a fortărețelor va fi mai săracă, mai fragilă și mai puțin sustenabilă. Și există un alt adevăr. Dacă marile puteri abandonează chiar și aparența regulilor și valorilor în favoarea urmăririi neîngrădite a puterii și intereselor lor, cîștigurile din tranzacționalism vor deveni mai greu de replicat.

Hegemonii nu pot monetiza continuu relațiile lor.

Aliații se vor diversifica pentru a se proteja împotriva incertitudinii.

Vor cumpăra asigurări, vor crește opțiunile pentru a reconstrui suveranitatea – suveranitate care odată era întemeiată pe reguli, dar va fi din ce în ce mai ancorată în capacitatea de a rezista presiunii.

Această sală știe că asta este managementul clasic al riscului. Managementul riscului costă, dar acel cost al autonomiei strategice, al suveranității poate fi și împărțit.

Investițiile colective în reziliență sunt mai ieftine decît ca fiecare să-și construiască propria fortăreață. Standardele împărtășite reduc fragmentarea. Complementaritățile sunt sumă pozitivă. Și întrebarea pentru puterile medii precum Canada nu este dacă să ne adaptăm la noua realitate – trebuie. Întrebarea este dacă ne adaptăm pur și simplu construind ziduri mai înalte, sau dacă putem face ceva mai ambițios.

Acum, Canada a fost printre primele care au auzit apelul de trezire, ceea ce ne-a condus la o schimbare fundamentală a posturii noastre strategice.

Canadienii știu că vechile noastre presupuneri confortabile – că geografia și apartenența la alianțe ne conferă automat prosperitate și securitate – acea presupunere nu mai este valabilă. Și noua noastră abordare se bazează pe ceea ce Alexander Stubb, președintele Finlandei, a numit „realism bazat pe valori”.

Sau, spus altfel, ne propunem să fim atît principiali, cît și pragmatici – principiali în angajamentul nostru față de valorile fundamentale, suveranitate, integritate teritorială, interzicerea folosirii forței, cu excepția cazurilor în concordanță cu Carta ONU, și respect pentru drepturile omului, și pragmatici în recunoașterea că progresul este adesea incremental, că interesele diverg, că nu fiecare partener va împărtăși toate valorile noastre.

Așa că ne angajăm pe scară largă, strategic, cu ochii deschiși. Luăm lumea așa cum este, nu așteptăm o lume pe care ne-am dori să fie.

Ne calibrăm relațiile astfel încît profunzimea lor să reflecte valorile noastre și prioritizăm angajamentul larg pentru a ne maximiza influența, avînd în vedere fluiditatea lumii în acest moment, riscurile pe care le prezintă și miza pentru ceea ce urmează.

Și nu ne mai bazăm doar pe puterea valorilor noastre, ci și pe valoarea puterii noastre.

Construim acea putere acasă.

De cînd guvernul meu a preluat mandatul, am redus taxele pe venituri, pe cîștiguri de capital și pe investițiile de afaceri. Am eliminat toate barierele federale la comerțul interprovincial. Accelerăm investiții de un trilion de dolari în energie, AI, minerale critice, noi coridoare comerciale și mai departe. Îi dublăm cheltuielile de apărare pînă la sfîrșitul acestui deceniu și o facem în moduri care să ne construiască industriile interne.

Și ne diversificăm rapid în afara granițelor. Am convenit asupra unui parteneriat strategic cuprinzător cu Uniunea Europeană, inclusiv aderarea la SAFE, mecanismul european de achiziții în domeniul apărării. Am semnat alte 12 acorduri comerciale și de securitate, pe patru continente, în șase luni. În ultimele cîteva zile, am încheiat noi parteneriate strategice cu China și Qatar. Negociem acorduri de liber schimb cu India, ASEAN, Thailanda, Filipine și Mercosur.
Facem și altceva. Pentru a contribui la rezolvarea problemelor globale, urmărim ceea ce numim geometrie variabilă, cu alte cuvinte, coaliții diferite pentru probleme diferite, bazate pe valori și interese comune. Astfel, în ceea ce privește Ucraina, suntem un membru de bază al Coaliției Voluntarilor și unul dintre cei mai mari contributori per capita la apărarea și securitatea acesteia.
În privința suveranității arctice, ne situăm ferm alături de Groenlanda și Danemarca și susținem pe deplin dreptul lor unic de a decide viitorul Groenlandei.
Angajamentul nostru față de Articolul 5 al NATO este neclintit, așa că lucrăm împreună cu aliații noștri din NATO, inclusiv cu Poarta Nordică Baltică, pentru a consolida în continuare flancurile nordic și vestic ale Alianței, inclusiv prin investițiile fără precedent ale Canadei în radare peste orizont, submarine, aeronave și trupe pe teren, trupe pe gheață.
Canada se opune ferm tarifelor legate de Groenlanda și solicită discuții concentrate pentru a atinge obiectivele noastre comune de securitate și prosperitate în Arctica.
În ceea ce privește comerțul plurilateral, susținem eforturile de a construi o punte între Parteneriatul Trans-Pacific și Uniunea Europeană, care ar crea un nou bloc comercial de 1,5 miliarde de oameni. În domeniul mineralelor critice, formăm cluburi de cumpărători, ancorate în G7, astfel încît lumea să poată diversifica aprovizionarea, îndepărtîndu-se de sursele concentrate. Iar în domeniul inteligenței artificiale, cooperăm cu democrații care împărtășesc aceleași valori, pentru a ne asigura că nu vom fi, în cele din urmă, forțați să alegem între hegemonii statali și giganții hiperscalari.
Acesta nu este un multilateralism naiv, nici nu se bazează pe instituțiile existente. Este vorba despre construirea de coaliții care funcționează – problemă cu problemă, alături de parteneri care împărtășesc suficient teren comun pentru a acționa împreună.
În unele cazuri, aceasta va însemna marea majoritate a națiunilor.
Ceea ce face acest demers este să creeze o rețea densă de conexiuni în domeniul comerțului, investițiilor și culturii, la care vom putea apela în fața provocărilor și oportunităților viitoare.
Susțin că puterile mijlocii trebuie să acționeze împreună, deoarece dacă nu suntem la masă, suntem în meniu.
Dar aș mai spune că marile puteri, pentru moment, își pot permite să acționeze singure. Ele au dimensiunea pieței, capacitatea militară și pîrghiile necesare pentru a dicta condițiile. Puterile mijlocii nu au acest lux.
Atunci cînd negociem doar bilateral cu un hegemon, negociem dintr-o poziție de slăbiciune. Acceptăm ceea ce ni se oferă. Concurăm între noi pentru a fi cei mai acomodanți.
Aceasta nu este suveranitate. Este o simulare a suveranității, în timp ce acceptăm subordonarea. Într-o lume a rivalității dintre marile puteri, țările aflate la mijloc au o alegere – să concureze între ele pentru favoruri sau să se unească pentru a crea o a treia cale cu impact.
Nu ar trebui să lăsăm ascensiunea puterii dure să ne orbească față de faptul că puterea legitimității, a integrității și a regulilor va rămîne puternică, dacă alegem să o exercităm împreună – ceea ce mă aduce din nou la Havel.
Ce înseamnă pentru puterile mijlocii să trăiască în adevăr?
În primul rînd, înseamnă să numească realitatea. Să nu mai invocăm ordinea internațională bazată pe reguli ca și cum ar mai funcționa așa cum este prezentată. Să o numim așa cum este – un sistem al rivalității tot mai intense dintre marile puteri, în care cei mai puternici își urmăresc interesele, folosind integrarea economică ca instrument de constrîngere.
Înseamnă să acționăm consecvent, aplicînd aceleași standarde aliaților și rivalilor. Atunci cînd puterile mijlocii critică intimidarea economică dintr-o direcție, dar rămîn tăcute cînd aceasta vine din altă parte, păstrăm firma în vitrină.
Înseamnă să construim ceea ce pretindem că susținem, în loc să așteptăm revenirea vechii ordini. Înseamnă crearea de instituții și acorduri care funcționează așa cum sunt descrise. Și înseamnă reducerea pîrghiilor care permit constrîngerea – adică construirea unei economii interne puternice. Ar trebui să fie prioritatea imediată a fiecărui guvern.
Iar diversificarea internațională nu este doar prudență economică, ci și o bază materială pentru o politică externă onestă, deoarece statele își cîștigă dreptul la poziții principiale prin reducerea vulnerabilității la represalii.
Așadar, Canada. Canada are ceea ce lumea își dorește. Suntem o superputere energetică. Deținem rezerve vaste de minerale critice. Avem cea mai educată populație din lume. Fondurile noastre de pensii se numără printre cei mai mari și mai sofisticați investitori din lume. Cu alte cuvinte, avem capital, talent… avem și un guvern cu o capacitate fiscală imensă de a acționa decisiv. Și avem valorile la care mulți alții aspiră.
Canada este o societate pluralistă care funcționează. Spațiul nostru public este zgomotos, divers și liber. Canadienii rămîn angajați față de sustenabilitate. Suntem un partener stabil și de încredere într-o lume care este orice, numai stabilă nu. Un partener care construiește și prețuiește relațiile pe termen lung.
Și mai avem ceva. Avem recunoașterea a ceea ce se întîmplă și determinarea de a acționa în consecință. Înțelegem că această ruptură cere mai mult decît adaptare. Cere onestitate față de lumea așa cum este.
Scoatem firma din vitrină. Știm că vechea ordine nu se va întoarce. Nu ar trebui să o deplîngem. Nostalgia nu este o strategie, dar credem că, din această fractură, putem construi ceva mai mare, mai bun, mai puternic, mai just. Aceasta este misiunea puterilor mijlocii, a țărilor care au cel mai mult de pierdut într-o lume a fortărețelor și cel mai mult de cîștigat din cooperarea autentică.
Cei puternici au puterea lor.
Dar noi avem și altceva – capacitatea de a înceta să ne prefacem, de a nume realitatea, de a ne construi forța acasă și de a acționa împreună.
Aceasta este calea Canadei. O alegem deschis și cu încredere, iar această cale este larg deschisă oricărei țări dispuse să o parcurgă alături de noi.
Vă mulțumesc foarte mult. (Traducere și adaptare B.T.I.)