O reflecție despre cel mai discret și, poate, cel mai răspândit păcat al modernității: indiferența față de evenimentul care a schimbat totul.
Învierea nu este doar centrul simbolic al creștinismului, ci însăși inima lui vie, temeiul fără de care credința s’ar risipi într’o etică onorabilă și atât.
În tradiția ortodoxă, ea nu este o simplă comemorare, după cum simplist este evocată, nu este nici o narațiune exemplară, ci este cel mai de seamă fenomen ontologic. O ruptură incomparabilă, reală și, mai ales, necesară în ordinea lumii căzute, o biruință care schimbă perpetuu condiția umană din interior. „Cu moartea pre moarte călcând!”
Aceasta nu exprimă doar o speranță oarecare, ci este o realitate prioritară care, musai, se cere trăită.
O realitate
care nu poate fi obicei
Lumea de astăzi pare să’și organizeze existența ca și când acest eveniment nu ar fi avut loc.
Trăim, în mare măsură, ca și când Hristos nu ar fi venit, ca și când nu S’ar fi jertfit pentru mântuirea lumii, ca și când nu ar fi fost răstignit, mort și înviat, conform profeției, a treia zi.
Această uitare sau, poate mai exact, această indiferență amestecată întristător cu o bătrână incultură și cu o surdă nepăsare, nu sunt doar suma alcătuitoare a unei slăbiciuni, ci o formă subtilă și perfidă de negare.
Nu una declarativă, ci una existențială. Vizibilă și fermă.
Aici se află rădăcina a ceea ce am putea numi păcatul tuturor păcatelor: a trăi de ca și când Dumnezeu nu ar conta.
Drama de a muri fără
să conștientizezi
Ortodoxia nu înțelege păcatul doar ca încălcare a unei norme, ci întâi de toate ca eroare, ca fractură de viață, ca refuz al comuniunii.
În această lumină, absența raportării la Înviere devine mai mult decât o simplă neatenție spirituală: devine o formă de autoexil. Omul se închide în limitele propriului orizont biologic, acceptând moartea ca pe o ultimă realitate, deși ea a fost deja biruită. Este o dramă tăcută. Libertatea de a trăi în lumină, înlocuită cu obișnuința întunericului.
Autoexilul
din lumină
Un aspect total neînțeles astăzi este acela că Învierea nu aparține trecutului și nici nu este rezervată exclusiv unui viitor eshatologic.
Învierea este o prezență activă, o permanentă energie lucrătoare în viața Bisericii și în inima credinciosului.
Fiecare Liturghie nu este altceva decât o reactualizare a acestei realități. Fiecare act de iertare, o mică înviere. Fiecare înfrângere a sinelui cel vechi, o dovadă a participării la viața cea nouă.
Dar pentru ca toate acestea să devină reale, este nevoie de o conștiință vie. De o ridicare a omului din
anchiloza unei vieți trăită mult prea la suprafață.
Învierea – o permanentă prezență – nu o amintire
Poate că una dintre cele mai mari pagube ale omului contemporan este tocmai această incapacitate de a lua în serios consecințele Învierii.
Am păstrat gesturile, dar am rătăcit sensul; am moștenit ritualul, dar am diluat adevărul. Lumina din noaptea de Paști circulă din mână în mână, dar rareori ajunge să lumineze cu adevărat un interior.
Or, Învierea nu cere doar o participare, ci o convertire, o schimbare radicală a modului în care privim și înțelegem viața, suferința și moartea.
Ritual fără convertire
Tăcerea Învierii este la fel de grăitoare ca proclamarea ei.
Ea este tăcerea aceea a mormântului gol, care nu constrânge, nu obligă și nu se impune.
Dumnezeu nu forțează evidența, ci face loc prioritar libertății.
Tocmai de aceea omul poate alege să “trăiască”, de ca și când acest unic și irepetabil fenomen divin, venirea în lume a lui Dumnezeu, nu s’ar fi întâmplat.
Dar această opțiune nu este neutră: ea a devenit, în timp, o alegere care a remodelat întreaga existență.
Tăcerea
care lasă
loc libertății
În această lume care se teme de moarte și, din neștiință, evită să vorbească și să recunoască biruința asupra ei, în această lume, așadară, Învierea rămâne un adevăr incomod.
Ea nu confirmă autosuficiența omului, ci o contestă; nu flatează autonomia absolută, ci o relativizează.
A crede în Înviere înseamnă a accepta că viața nu ne aparține în întregime, că sensul ei autentic nu este produsul nostru, ci darul care ne precede, dacă suntem pregătiți să’l primim.
Un adevăr incomod,
dar decisiv
Și poate că, în cele din urmă, întrebarea cea mai serioasă nu este dacă Învierea a avut loc. Aceasta este, în fond, certitudinea care dă forță mărturisirii credinței. Problema noastră este dacă suntem dispuși, finalmente, să nu mai trăim de ca și când ea nu ar fi avut loc.
Pentru că întreaga dramă a omenirii contemporane se rezumă la această contradicție: proclamă Învierea, dar își trăiește viața de ca și când mormântul ar fi rămas închis.
Și totuși
HRISTOS A ÎNVIAT!
Cornel Constantin
CIOMÂZGĂ
