La Teheran, iranienii agonizează la catafalcul celui care a fost timp de 36 de ani liderul suprem, până când, pe 28 februarie, în prima zi de război, a fost ucis de americani și israelieni. Dincolo, în Statele Unite, americanii sunt în extaz, fie ei republicani, fie ei democrați, și sărbătoresc la unison împlinirea a 250 de ani de la declararea independenței. Până și detaliile acestor două evenimente, care se desfășoară simultan, sunt în oglindă.
Ali Khamenei, liderul suprem, s-a întors la Teheran din exilul său din Franța, plasându-se din primul moment în fruntea revoluției islamice. O revoluție care a dat peste cap întreaga arhitectură politică din Iran, astfel cum a fost ea edificată de șahinșahul Reza Pahlavi, susținut în această poziție de americani, în schimbul accesului pe care marile concerne l-au primit și l-au avut garantat în domeniul extracției și prelucrării petrolului. Iranienii nu doar că l-au refuzat pe șahinșah, care a murit în exil, în Statele Unite, ci, la pachet, au refuzat și modul de viață impus de acesta, sub motiv că a încălcat flagrant preceptele Coranului și valorile tradiționale ale perșilor. Cu acest prilej, organizațiile revoluționare, în special cele studențești, au intrat în coliziune cu autoritățile americane, au ocupat ambasada celui mai puternic stat al lumii, i-au luat prizonieri pe diplomați, au respins cu succes tentativele de eliberare ale acestora, până când, în cele din urmă, i-au predat, cu arme și bagaje, autorităților de la Washington. Începând de la acele evenimente, timp de 36 de ani, cât a trăit Khamenei, ucis abia la 86 de ani, Statele Unite s-au transformat în dușmanul de moarte al Iranului, iar Iranul, în oglindă, în dușmanul de moarte al Statelor Unite, inclusiv al principalului lor aliat, Israel.
Este o simplă coincidență ironică a istoriei faptul că, fix în zilele în care, în Statele Unite, în cel mai mare fast posibil, sunt sărbătoriți cei 250 de ani de independență, iar la Teheran, timp de 6 zile și 6 nopți, au loc cele mai marcante funeralii organizate vreodată în amintirea unui iranian? Nicidecum. Trupul neînsuflețit al lui Ali Khamenei a fost conservat pentru momentul când putea să aibă loc, fără imixtiuni străine, fastuoasa ceremonie de înmormântare. Iar momentul potrivit a venit după semnarea unui armistițiu extrem de fragil între Statele Unite și Iran, la capătul căruia ar putea fi pus capăt unui război pe care nu se știe prea bine cine l-a câștigat și cine l-a pierdut. Una dintre cele mai mari erori ale celor două mandate ale lui Donald Trump. Este, în același timp, și un interval de șase zile în care este greu de presupus că administrația Trump, preocupată exclusiv de marcarea cu tot fastul a 250 de ani de la proclamarea independenței, va ordona bombardamente în Teheran și în celelalte câteva orașe în care, simultan, milioane de iranieni ies pe străzi și, dincolo de exprimarea durerii față de pierderea liderului suprem, fac uriașe demonstrații de solidaritate cu autoritățile de la Teheran, exprimându-și în același timp protestul și ura față de americani și israelieni.
Numai la Teheran, autoritățile așteaptă ca la ceremonia funerară și în cadrul manifestațiilor de solidaritate și de protest să participe circa 20 de milioane de persoane. Va participa, desigur, și noul lider suprem, Mojtaba Khamenei, despre care, în mod insistent, atât autoritățile de la Washington, cât și cele de la Tel Aviv au afirmat că ar fi fost ucis. Întreaga planetă urmărește, pe bună dreptate, cu sufletul la gură cele două evenimente, reacțiile fiind împărțite, așa cum nu s-a mai întâmplat niciodată, între sfera euro-atlantică și cea a statelor care s-au grupat în tabere adverse, politice, geopolitice, religioase, culturale, economice și financiare.
