Sau despre anatomia unei crize și despre drumul către renașterea unui neam
Motto
„Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (Ioan 8, 32)
Există în viața fiecărui om un moment în care nu mai este suficient să trateze durerea. Este obligat să afle boala care o provoacă. Analgezicele pot liniști pentru o vreme suferința, dar nu vindecă răul ascuns. Dimpotrivă, îl lasă să înainteze în tăcere. Tot astfel se întâmplă și cu popoarele. Există crize care izbucnesc brusc și există crize care se coc ani la rând, până când, într’o zi, devin imposibil de ascuns. Atunci oamenii văd doar explozia. Rareori mai caută și fitilul.
România trăiește un asemenea moment.
Aproape în fiecare zi auzim vorbindu’se despre deficitul bugetar, despre datoria publică, despre inflație, despre taxe, despre investiții, despre instabilitate politică și despre tensiuni sociale. Toate sunt reale. Toate sunt grave. Dar niciuna dintre ele nu este cauza ultimă a ceea ce ni se întâmplă. Ele sunt expresia unei boli mai vechi, care a lucrat în adâncul societății noastre aproape fără să fie observată.
De aceea, dacă vrem să ieșim cu adevărat din această criză, trebuie să avem curajul de a rosti un adevăr incomod: România nu este în primul rând victima unei crize economice. Economia a dat semnalul de alarmă. România traversează o criză de caracter, o criză de responsabilitate și o criză de adevăr. Iar atunci când aceste trei temelii se fisurează, toată construcția riscă, mai devreme sau mai târziu, să se năruiască.
Nu lipsa banilor a creat dezordinea.
Lipsa măsurii.
Nu lipsa inteligenței.
Lipsa înțelepciunii.
Nu lipsa legilor.
Lipsa respectului pentru lege. Mai ales pentru Constituție – biblia oricărei țări.
Nu lipsa libertății.
Ci folosirea ei fără responsabilitate.
Am vorbit, după 1989, aproape necontenit despre drepturi. Și era firesc. Veneam după decenii de dictatură. Dar, pe nesimțite, am început să uităm că fiecare drept poartă în sine o obligație. Am învățat să cerem statului tot mai mult, fără să ne întrebăm cât poate duce statul. Am așteptat de la politicieni ceea ce nu eram întotdeauna dispuși să cerem de la noi înșine. Am condamnat corupția mare, dar am tolerat adesea compromisul mic. Am criticat privilegiile altora, dar ne’am bucurat când propriul interes era avantajat.
Așa se degradează o societate.
Nu printr’o singură mare trădare.
Ci prin mii de concesii mărunte făcute adevărului.
Statul român nu a ajuns împovărat într’o singură legislatură. El a fost încărcat, an după an, cu instituții care s’au suprapus, cu funcții create mai degrabă pentru echilibre politice decât pentru nevoile cetățeanului; cu cheltuieli permanente acoperite din venituri temporare și cu promisiuni care aduceau voturi, dar care împingeau nota de plată spre generațiile următoare.
Acesta este actul întâi al dramei la care asistăm.
Fiecare guvern a reparat câte ceva, dar a stricat cu mult mai mult. Fiecare a avut și ceva realizări, dar mai multe erori.
România însăși a făcut pași importanți înainte: integrarea euroatlantică, investiții, dezvoltarea mediului privat, modernizarea unor orașe și apariția unei generații remarcabile de antreprenori și profesioniști. Ar fi nedrept să ignorăm aceste progrese.
Dar tot atât de nedrept ar fi să ignorăm adevărul că statul a început să consume mai repede decât putea economia să producă, iar politica a ajuns prea des să privească spre următoarele alegeri și mult prea rar spre următoarea generație.
O țară nu poate trăi la nesfârșit din împrumuturi.
După cum o familie nu poate trăi la nesfârșit din credite.
Există un moment în care creditorul bate la ușă.
În cazul unei familii, consecințele sunt dureroase.
În cazul unui stat, ele devin istorice.
Dar diagnosticul României nu este nicidecum doar acesta.
Fiindcă adevărata pierdere a României nu este de ordin financiar.
Adevărata pierdere este de ordin moral. Iar încrederea nu poate fi luată cu împrumut.
Am ajuns să ne îndoim aproape de orice: de politicieni, de instituții, de presă, de justiție, de școală, uneori chiar de familie și de Biserică. Suspiciunea a devenit reflex, iar neîncrederea limbaj comun.
Or, nicio economie nu poate înflori într’o societate în care oamenii nu mai au încredere unii în alții.
Nicio reformă nu poate reuși dacă fiecare presupune că celălalt urmărește doar un interes ascuns.
Încrederea este capitalul nevăzut al unei națiuni.
Iar noi l’am risipit cu o ușurință pe care abia acum vom începe să o înțelegem.
De aceea cred că întrebarea fundamentală nu este: cum ieșim din criza economică?
Întrebarea este alta:
Cum redevenim un popor în care adevărul este mai prețuit decât interesul, competența mai respectată decât relația, iar binele comun mai important decât câștigul imediat?
În clipa în care vom începe să răspundem sincer acestei întrebări, vom descoperi că multe dintre soluțiile economice și politice vor deveni nu doar posibile, ci firești.
Fiindcă marile reforme nu încep în bugetul de stat.
Ele încep în conștiința unui popor.
Când adevărul devine negociabil, începe declinul
Toate marile prăbușiri ale istoriei au avut un lucru în comun: au fost precedate de o lungă perioadă în care adevărul a încetat să mai fie criteriul după care se luau deciziile.
El a devenit incomod, relativ, negociabil.
A fost înlocuit când de interes, când de propagandă, când de teamă, când de calcule electorale. Din acel moment, instituțiile au continuat să funcționeze, legile au continuat să fie adoptate, economia a mai produs o vreme, oamenii au mers la serviciu, piețele au rămas deschise, iar viața a părut că își urmează cursul firesc. Numai că, în adâncul societății, temelia începuse deja să se fisureze.
Acesta este marele risc al României de astăzi.
Ne preocupă efectele, dar evităm cauzele.
Discutăm despre taxe, însă vorbim prea puțin despre risipă.
Discutăm despre salarii, dar prea puțin despre productivitate.
Discutăm despre drepturi, dar prea puțin despre obligații.
Discutăm despre corupție și ea este la limite paroxistice, dar nu vrem să vorbim despre caracter și despre cum se poate forma corect.
Discutăm despre schimbarea oamenilor, dar aproape deloc despre schimbarea mentalităților.
Și totuși, mentalitățile sunt cele care nasc instituțiile. Instituțiile nu sunt altceva decât expresia organizată a valorilor sau a lipsei de valori dintr’o societate. Un popor care începe să considere șpaga o formă de supraviețuire, minciuna o simplă strategie, compromisul o dovadă de inteligență, iar lipsa de onoare o formă de adaptare, va produce inevitabil o clasă politică pe măsură.
Nu există două Românii: una a cetățenilor și alta a conducătorilor. Există o singură Românie, iar cei care o conduc ies, în cele din urmă, dintre cei conduși.
Această constatare nu urmărește să diminueze răspunderea celor aflați la putere. Dimpotrivă. Ea o amplifică. Fiindcă puterea nu este doar un privilegiu, ci o obligație morală.
Un ministru, un parlamentar, un primar sau un președinte nu administrează doar bugete și instituții. Ei modelează, prin exemplul lor, cultura unei întregi societăți. Când omul aflat în frunte respectă legea numai atunci când îi convine, transmite milioanelor de oameni un mesaj devastator: că legea este negociabilă. Când interesul de partid este așezat deasupra interesului național, patriotismul devine discurs, nu faptă.
Aici a început degradarea.
Nu în economie.
Nu în finanțe.
Ci în conștiință!
Dacă vrem să înțelegem.
Economia doar înregistrează consecințele.
Bugetul doar le cuantifică.
Istoria doar le consemnează.
Aceasta explică de ce reformele făcute exclusiv din motive financiare au, de regulă, viață foarte scurtă. Se reduc cheltuieli, se modifică taxe, se reorganizează instituții, se schimbă organigrame. Pentru o vreme pot să apară unele rezultate. Apoi, încet, vechile obiceiuri se întorc și reconstruiesc exact mecanismele pe care reforma încercase să le înlăture.
De ce?
Pentru că omul a rămas același. Iar un sistem nou, locuit de aceleași metehne vechi, va produce inevitabil aceleași efecte.
De aceea România nu are nevoie doar de o reformă administrativă.
Are nevoie de o reformă a conștiinței publice.
Aceasta este, poate, cea mai dificilă dintre toate, fiindcă nu poate fi impusă prin lege. Ea începe acolo unde omul acceptă să fie exigent cu sine înainte de a fi exigent cu ceilalți. În clipa în care înțelege că binele comun nu este responsabilitatea exclusivă a statului, ci și a cetățeanului. În clipa în care încetează să mai întrebe doar ce primește și începe să se întrebe ce lasă în urmă.
Acesta este adevăratul examen al generației noastre.
Nu dacă vom reuși să echilibrăm un buget, deși trebuie s’o facem. Urgent!
Nu dacă vom avea un guvern mai bun decât precedentul, deși este necesar. Urgent.
Dar mai cu seamă dacă vom avea puterea să reconstruim acea cultură a adevărului fără de care toate celelalte victorii vor fi, mai devreme sau mai târziu, provizorii.
Marea rătăcire a României
Nu există popor care să se rătăcească dintr’odată.
Nici omul nu se pierde într’o singură zi. Întâi își schimbă felul de a gândi, apoi felul de a trăi și, în cele din urmă, ajunge să creadă că răul în care se află este starea firească a lucrurilor.
Așa s’a întâmplat și cu noi.
După căderea comunismului, România a primit un dar uriaș: libertatea. Era darul pentru care muriseră oameni în decembrie 1989.
Era șansa unei renașteri morale, economice și spirituale.
Era începutul unei istorii cu adevărat noi.
Dar libertatea nu este niciodată suficientă prin ea însăși.
Ea este asemenea unei corăbii.
Poate duce omul la liman sau îl poate pierde în larg.
Totul depinde de cârmaci.
Noi am înțeles libertatea mai ales ca eliberare de constrângeri și prea puțin ca asumare a răspunderii.
Am vrut drepturi, ceea ce era firesc. Dar am uitat că drepturile nu pot supraviețui fără obligații.
Am dorit prosperitate, însă am crezut, uneori, că ea poate exista fără muncă, fără disciplină și fără sacrificiu.
Am dorit o administrație occidentală, însă am rămas adesea prizonierii reflexelor orientale, ai relațiilor și ambițiilor mult prea personale, ai improvizației și ai excepției.
Am ales și am votat visceral.
Aceasta a fost prima mare confuzie. Și prima mare eroare. Am crezut că știm ceea ce nu învățasem.
Am confundat libertatea cu lipsa oricărei limite.
Numai că libertatea fără limite nu produce oameni mai liberi.
Produce oameni mai dezorientați. Ceea ce, dacă nu s’a văzut în anii 90 s’a resimțit în anii 2000: ceea ce părea o șagă în 2000 are chipul tragediei actuale. Realizată pas cu pas, unul mai rătăcitor decât altul.
Omul este cu adevărat liber nu atunci când poate face orice, inclusiv să fie bezmetic, șmecher, sau fraier, ci atunci când este capabil să aleagă binele chiar și atunci când răul este poleit, când apare ca un prinț căzut din basme, care promite că veți trăi bine, că pe Dunăre va curge lapte și pe Dâmbovița va curge miere.
Ha!
A doua mare confuzie a fost aceea dintre democrație și împărțirea sau împărțeala avantajelor.
Democrația nu înseamnă că fiecare grup social trebuie să obțină cât mai mult pentru sine.
Democrația înseamnă ca binele comun să primeze asupra intereselor particulare.
Ori, în ultimele trei decenii, politica românească a fost prea adesea transformată într’o competiție pentru distribuirea resurselor statului.
Fiecare categorie a cerut mai mult. Fiecare guvern a promis mai mult. Aproape nimeni n’a avut curajul să spună că există și un prag dincolo de care promisiunile devin datorii, iar datoriile devin poveri istorice.
A treia confuzie privește însăși ideea de dezvoltare.
Am început să măsurăm succesul aproape exclusiv prin consum.
Case mai mari.
Mașini mai scumpe.
Credite mai multe.
Centre comerciale mai numeroase.
Toate acestea pot fi semne ale progresului.
Semne, zic.
Dar nu sunt progresul însuși.
O economie sănătoasă nu este aceea în care oamenii cumpără tot mai mult.
Este aceea în care oamenii produc tot mai multă valoare.
În care inovația este răsplătită.
În care munca este respectată.
În care antreprenorul cinstit nu este privit cu suspiciune, iar salariatul nu este împovărat de un sistem care îi consumă energia înainte de a’i valorifica talentul.
O națiune devine cu adevărat prosperă atunci când produce mai mult decât consumă, când exportă inteligență și valoare adăugată, nu doar materii prime și forță de muncă.
Pentru conducătorii României, timp de 36 de ani asta a fost lecția cea mai neștiută sau mai ignorată.
A patra confuzie a fost aceea dintre educație și diplomă.
Am început să credem că omul este educat dacă a acumulat informații sau, și mai rău, dacă a obținut o diplomă. Și România actuală are cei mai mulți licențiați și doctori care întregesc listele semidocților și ale analfabeților functionali.
Diploma nu mai face demult dovada specializării, doctoratul nu mai este dovada excelenței, așa cum informația nu este totuna cu înțelepciunea.
Poți cunoaște mai multe limbi străine și să nu fii capabil să rostești niciun singur adevăr.
Poți avea mai multe diplome și să nu ai deloc caracter.
Poți conduce instituții importante și să nu fii în stare să’ți conduci propria viață.
Educația nu înseamnă doar acumulare de cunoștințe.
Înseamnă formarea discernământului.
A capacității de a deosebi adevărul de minciună, binele de rău, esențialul de secundar.
Iar aici școala nu poate lucra singură.
Ea are nevoie de familie și, vai, ce absență, de biserică, ea însăși cu marile și insurmontabilele ei probleme.
Fiindcă există lucruri pe care niciun manual nu le poate preda.
Cinstea. Demnitatea.
Respectul.
Jertfelnicia.
Iubirea de aproapele.
Acestea se trăiesc înainte de a se explica.
Ei, tocmai aici ar putea să înceapă adevărata vindecare a unei națiuni.
Fiindcă România nu are nevoie doar de oameni mai instruiți.
Are nevoie de oameni mai așezați.
Mai drepți.
Mai curați.
Mai responsabili.
Mai capabili să pună binele comun înaintea interesului propriu.
Fără această schimbare lăuntrică, profund necesară, toate celelalte reforme vor rămâne importante, dar insuficiente.
Ele vor schimba decorul.
Nu și piesa care se joacă pe scenă.
Nu mai este vremea peticelilor
Există momente în viața unei case când nu mai este suficient să schimbi țiglele acoperișului. Dacă grinzile au putrezit, orice reparație făcută la suprafață nu face decât să amâne inevitabilul.
România a ajuns exact într’un asemenea moment.
Ani la rând am răspuns fiecărei dificultăți prin câte o improvizație.
Am acoperit deficitele prin împrumuturi, lipsa reformelor prin declarații, lipsa performanței prin reorganizări succesive și lipsa curajului prin comisii și strategii care au produs mai multe dosare decât rezultate.
Acest model și’a epuizat resursele.
Nu mai funcționează.
Și nici nu mai poate fi resuscitat.
De aceea, prima obligație a viitoarei clase conducătoare nu este să promită prosperitate.
Ci să spună adevărul.
Oricât de incomod ar fi.
Oricât de costisitor electoral ar deveni.
Nicio vindecare nu începe cu o minciună menită să liniștească pacientul.
Ea începe în clipa în care diagnosticul este spus întreg.
România are nevoie de un pact al sincerității.
Să li se spună oamenilor cât datorează statul.
Ce poate suporta bugetul.
Ce nu mai poate suporta.
Ce trebuie redus.
Ce trebuie apărat.
Și în cât timp.
Poporul român a trecut prin încercări infinit mai grele decât aceasta.
Ar putea accepta și sacrificii dacă acelea ar fi cerute în logica unui program național de redresare etapizată, cu cifre garantate nu cu funcția, ci cu libertatea și cu consecințele viitoare.
Poporul ar putea face mari eforturi, dar numai dacă ar avea convingerea că sunt împărțite drept și că nu servesc unor privilegii ascunse, precum s’a dovedit.
O altă urgență este reașezarea administrației pe criteriul competenței.
Nu există reformă autentică fără meritocrație.
Statul trebuie să înceteze să fie principalul angajator al clientelei politice și să redevină principalul garant al profesionalismului.
Funcțiile publice nu mai trebuie ocupate de oamenii cei mai apropiați, ci de oamenii cei mai potriviți, certificați, bine testați și garantați.
Aceasta n’ar trebui să fie doar o regulă administrativă.
Ar trebui să fie una de supraviețuire națională.
În sfârșit, a sosit de mult vremea ca România să înceteze să mai privească educația ca pe o cheltuială.
Educația este cea mai sigură investiție pe care o poate face un stat.
Dar nu orice educație.
Una care formează caractere, nu doar competențe.
Una care cultivă discernământul, nu doar memoria.
Una care îi învață pe tineri să construiască, nu doar să revendice.
O educație a unui sistem de învățământ care funcționează pe principiul necesității din perspectiva utilității!
Trebuie musai refăcută legătura dintre muncă și răsplată.
Nicio societate nu poate rămâne sănătoasă dacă oamenii harnici simt că sunt pedepsiți, iar cei incompetenți și leneși descoperă că pot prospera fără răspundere.
Munca trebuie să redevină cea mai respectată formă de demnitate.
Nu specula.
Nu privilegiul.
Nu apropierea și cârdășia cu politicul și cu puterea.
Ci competența și munca.
Abia atunci economia își va recăpăta temelia.
Fiindcă prosperitatea nu este produsul hazardului.
Ea este, aproape întotdeauna, recompensa unei societăți care și’a așezat drept valorile.
Ceasul adevărului
Poate că cea mai mare greșeală pe care a făcut’o România, noi, adică, în toți acești ani, a fost aceea că am încercat să reparăm țara începând cu zidurile, uitând că fisura era în temelie.
Am schimbat guverne, un fel de a zice.
Am schimbat președinți, un fel de a zice.
Am schimbat parlamente, un fel de a zice.
Am schimbat legi. Un alt fel de a zice.
Am schimbat coduri fiscale. Tot un fel de a zice.
Am schimbat strategii.
Un trend!
Adică tot un fel de a zice.
Și, cu toate acestea, după fiecare speranță a venit o nouă dezamăgire. Și mai mare.
Nu fiindcă schimbările ar fi fost inutile.
Ci fiindcă ele au fost și au rămas, de cele mai multe ori, schimbări de suprafață.
Nicio țară nu se reclădește durabil schimbând doar instituțiile.
Ea se reclădește schimbând omul care le însuflețește.
Un parlament nu poate fi mai înțelept decât oamenii care îl aleg.
Un guvern nu poate fi mai cinstit decât societatea care îl tolerează.
O justiție nu poate fi mai dreaptă decât conștiința unei națiuni.
Iar economia nu poate produce prosperitate durabilă acolo unde minciuna, privilegiul și lipsa de măsură autentică au devenit reguli nescrise.
De aceea, adevărata întrebare nu este dacă România va avea puterea să’și reducă deficitul, să’și stabilizeze finanțele sau să’și reformeze administrația.
Toate acestea sunt absolut posibile.
Adevărata întrebare este dacă vom avea puterea să redevenim un popor pentru care adevărul valorează mai mult decât avantajul de moment, munca mai mult decât privilegiul, onoarea mai mult decât câștigul, iar binele comun mai mult decât interesul personal.
Fiindcă de răspunsul la această întrebare depinde tot restul.
Istoria dovedește că nici bogăția nu salvează un popor lipsit de caracter și nici sărăcia nu poate învinge un popor care își păstrează credința, demnitatea și unitatea.
Am căutat, ani la rând, soluții economice pentru probleme care erau morale.
Am căutat soluții administrative pentru răni care țineau de conștiință.
Am căutat salvatori politici, când adevărata nevoie era renașterea unei culturi a responsabilității.
Aceasta nu înseamnă că economia, politica și administrația sunt lipsite de importanță.
Dimpotrivă.
Ele sunt indispensabile.
Dar sunt asemenea ramurilor unui copac.
Dacă rădăcina se usucă, nici cea mai atentă îngrijire a coroanei nu îl mai poate salva.
Rădăcina unei națiuni este sufletul ei.
Iar sufletul unui neam se păstrează viu numai câtă vreme rămâne credincios Adevărului.
De aceea cred și afirm că nația română se află astăzi nu doar într’o criză, ci în fața unei mari oportunități de alegere.
Poate continua să caute explicații convenabile și vinovați de serviciu.
Sau poate avea curajul să înceapă cu ea însăși.
Să’și privească fără teamă greșelile.
Să’și îndrepte nedreptățile.
Să’și prețuiască oamenii vrednici și valoroși.
Să’și cinstească munca.
Să’și întărească familia.
Să’și lumineze în mod autentic școala.
Să’și curețe instituțiile.
Și să’L așeze din nou pe Dumnezeu acolo unde I’a fost locul vreme de veacuri: nu doar în biserici și în sărbători, ci în conștiința celor care hotărăsc, a celor care conduc, a celor care slujesc și a celor care urmează.
Aceasta este, în cele din urmă, adevărata ieșire din criză.
Nu doar să avem un stat mai eficient.
Ci și un popor mai drept, mai vrednic și mai curajos.
Nu doar o economie mai puternică.
Ci o conștiință mai curată.
Nu doar conducători mai buni.
Ci oameni mai buni.
Fiindcă istoria nu este schimbată, în cele din urmă, doar de bugete și de guverne.
Istoria este schimbată de oameni.
Iar oamenii schimbă lumea numai după ce au avut curajul să se schimbe pe ei înșiși.
Și poate că acesta este adevăratul ceas al României.
Nu ceasul disperării.
Ci ceasul adevărului.
Fiindcă Dumnezeu nu părăsește niciodată un popor. Dar există clipe în care un popor trebuie să hotărască dacă mai dorește să meargă împreună cu Dumnezeu.
Iar eu cred cu deplină convingere că de răspunsul pe care îl va da România acestei întrebări depinde nu doar ieșirea din criza de astăzi, ci modul în care va fi cunoscută de generațiile care vor veni.
Așa.
Cornel Constantin
CIOMÂZGĂ
