Autor: Cornel Constantin
CIOMÂZGĂ
Există înfrângeri care coboară un om și există înfrângeri care îl înalță. Diferența o face locul în care își întoarce privirea după ultimul fluier al vieții.
Motto:
„În toate mulțămiți, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Iisus, pentru voi.”
(I Tesaloniceni 5, 18)
Nu victoria arată întotdeauna cine suntem, ci felul în care știm să pierdem.
În ceasurile biruinței este ușor să ridici mâinile spre cer, convins că Dumnezeu ți’a ascultat rugăciunea. Mult mai greu este însă să Îi mulțumești atunci când planurile tale s’au risipit, când efortul pare zadarnic, iar visul pentru care ai luptat se oprește înainte de a ajunge la capăt.
De aceea, una dintre cele mai frumoase lecții ale acestor zile nu a venit dintr’o predică, nici dintr’o carte de teologie și nici măcar dintr’o biserică. A venit de pe un stadion.
După eliminarea de la Cupa Mondială, jucătorii Republicii Democrate Congo n’au alergat spre vestiare cu fețele ascunse, nu și’au aruncat vina unii asupra altora și n’au transformat durerea în revoltă. S’au adunat în cerc, s’au prins de mâini într’un mod emoționant și au făcut ceea ce mulți dintre noi, vai, uităm să mai facem tocmai atunci când ne doare cel mai tare: s’au rugat!Nu pentru a cere o nouă șansă. Nu pentru a protesta înaintea lui Dumnezeu. Ci pentru a’I mulțămi.
Imaginea aceasta a spus și va continua să spună mai mult decât sute de discursuri motivaționale. Pentru că recunoștința rostită în clipa înfrângerii este una dintre cele mai înalte forme ale credinței.
Când omul nu’L iubește pe Dumnezeu doar pentru darurile primite
Mulți oameni se dau drept credincioși câtă vreme viața le merge bine. Îl laudă pe Dumnezeu când sănătatea îi însoțește, când afacerile prosperă, când copiii reușesc, când toate par să curgă în direcția dorită. Dar, de îndată ce apare necazul, rugăciunea se transformă în întrebare, apoi în nemulțumire și, nu de puține ori, în tăcere.
Este însă o mare diferență între omul care Îl caută pe Dumnezeu pentru ceea ce primește și omul care Îl iubește pentru ceea ce este Dumnezeu.
Primul Îl caută pentru binecuvântări.
Al doilea Îl caută pentru Dumnezeu Însuși.
Iar aceasta este măsura adevăratei credințe.
Poate tocmai de aceea Sfântul Apostol Pavel nu spune: „Mulțămiți când vă merge bine”, ci: „În toate mulțămiți…”.
În toate!
Și în sănătate. Și în boală. Și în câștig. Și în pagubă. Și în aplauze. Și în tăcere.
Pentru că Dumnezeu nu încetează să fie Tată atunci când noi nu putem înțelege pedagogia Sa.
Rodul pe care îl caută Dumnezeu
Există un cuvânt al Mântuitorului care ar trebui să ne cutremure mai mult decât multe profeții: De aceea vă spun că Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului care va face roadele ei. (Matei 21, 43)
Nu apartenența formală impresionează Cerul.
Nu numele. Nu tradiția. Nu privilegiile. Ci roadele.
Iar una dintre cele mai rare roade ale credinței este recunoștința.
Sunt oameni care se roagă numai când au nevoie.
Sunt alții care se roagă și atunci când au primit.
Dar cei mai rari și aparte sunt aceia care se roagă atunci când au pierdut.
Pentru că aceștia înțeleg că Dumnezeu nu este doar Dumnezeul izbânzilor, ci și al încercărilor care modelează sufletul.
Uneori, cea mai mare victorie a omului nu este aceea de pe podium, ci aceea prin care nu’și pierde pacea după ce a coborât de pe el.
România are nevoie de acest fel de oameni
Poate că și noi, ca popor, am avea multe de învățat din acea imagine petrecută la mijlocul unui stadion.
Trăim într’o vreme în care aproape fiecare înfrângere naște acuzații, fiecare nereușită caută un vinovat, fiecare eșec devine prilej de dezbinare. Ne certăm în politică, în familie, în instituții, pe stradă și chiar în Biserică. Am uitat că uneori Dumnezeu lucrează mai adânc printr’o înfrângere primită cu smerenie decât prin zece succese primite cu mândrie.
Poate că adevărata putere a unui neam nu se măsoară doar în produsul intern brut, în armate, în tehnologie sau în medalii, ci și în capacitatea oamenilor lui de a fi uniți și de a îngenunchea împreună atunci când viața nu le mai dă motive să zâmbească.
Fiindcă Dumnezeu nu caută popoare perfecte. Caută popoare care aduc roade adevărate. Și cele mai de preț roade sunt faptele credinței. O, de’am înțelege noi asta.
Cele mai frumoase roade pe care le poate aduce un om înaintea Cerului se află în această tainică și greu de dobândit virtute: să poată spune Slavă Ție, Doamne! mai ales atunci când lacrimile îi curg pe obraz.
În ziua în care am putea deveni iubitorii acestei așchii de mare rugăciune, am putea începe să înțelegem că adevăratele biruințe nu se câștigă pe stadioane, nici în parlamente și nici în marile piețe ale lumii, ci în locul cel mai greu de cucerit: inima omului!
Așa.
