Strâmtoarea Ormuz este un robinet de stabilitate și bunăstare economică. Cine ține mâna pe el controlează întregul puls economiei globale și beneficiază în mod direct de fluxurile sale. În acest moment, robinetul scârțâie. Și nu întâmplător.
Ceea ce vedem astăzi este rezultatul unei acumulări lente și metodice. Iran și-a construit în timp o arhitectură de descurajare bazată pe ambiguitate, dispersie și capacitatea de a lovi fără să fie lovit decisiv. În oglindă, Statele Unite ale Americii operează cu o doctrină a superiorității totale, dar care însă devine tot mai dificil de aplicat într-un spațiu îngust, saturat de amenințări asimetrice.
Aici intervine marea iluzie strategică: ideea că Ormuz poate fi „controlată” în sens clasic. În realitate, nimeni nu poate controla complet acest spațiu fără a-și asuma costuri economice globale prohibitive.
Insulele Qeshm sau Abu Musa sunt greu de neutralizat complet și au fost introduse în arhitectura de securitate în ani de zile. Chiar dacă o bază este distrusă, esențial este ca sistemul să continue să funcționeze. Iranul a investit timp de decenii exact în această redundanță.
Nu vom asista, cel mai probabil, la un război convențional, cu început și sfârșit clar. Vom vedea, mai degrabă, o „conflictualitate controlată”. Episoade scurte, intense, negate la nivel oficial, urmate de pauze calculate, iar apoi de negocieri indirecte.
Corpul Gardienilor Revoluției Islamice va continua să testeze limitele fără a le depăși ireversibil. Miza imediată nu este victoria militară, care este imposibilă în acest moment, ci crearea unei stări permanente de incertitudine. Piețele reacționează la percepții. În ceea ce privește percepția de risc în Ormuz, valoarea sa se ridică la miliarde de dolari.
De cealaltă parte, Washingtonul este prins într-o dilemă strategică. Orice reacție slabă erodează credibilitatea. Orice reacție disproporționată riscă să declanșeze exact ceea ce încearcă să evite: închiderea strâmtorii, ceea ce înseamnă, nici mai mult nici mai puțin, decât un șoc sistemic.
În contextul acesta, statele din Golf își diversifică rapid opțiunile, fie prin rute alternative, fie prin relații multiple și echilibru între marile puteri. Pericolul să fie prinse într-un joc binar este cât se poate de real. În eventualitatea în care va avea loc un incident major, statele din Golf vor să fie pregătite, pentru că este doar o chestiune de timp până situația din Orient va escalada.
Ormuz nu se îndreaptă spre un deznodământ. Ce vom vedea în continuare, probabil pentru mult timp de acum încolo, va fi o stare de tensiune permanentă, administrată. Un echilibru instabil, dar funcțional, prin menținerea adversarului într-o poziție inconfortabilă, generată de o frică reciprocă de consecințe.
