Introducere
Acest articol se referă, pe de o parte, la: Uniunea Europeană, necesitatea înființării ei după cel de-Al Doilea Război Mondial, schimbările intervenite după 1989, datorită măririi numărului de membri ai săi – și prin admiterea de noi membri dintre țările Europei de Est după eliberarea lor de sub dominația sovietică –, întărirea scopului conducerii acesteia și evoluția intervenită ulterior din cauza războiului din Ucraina, iar pe de altă parte, la: evenimente din trecut ale României, aderarea ei ca membră a Uniunii și aspectele de constituționalitate de după noiembrie 2024.
Înființarea UE și primele tratate europene
Înainte de a ajunge la înființarea Comunității Europene, trebuie să amintesc faptul că, după cel de-Al Doilea Război Mondial, Europa rămăsese într-o situație economică precară.
Acest război a fost practic închis în luna februarie 1945, la Conferința de la Yalta, iar la 26 iunie 1945 a fost semnat la San Francisco documentul de înființare a Organizației Națiunilor Unite (ONU), Carta Națiunilor Unite, care a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945, după ce a fost ratificată de un număr suficient de state.
După moartea Președintelui SUA Franklin D. Roosevelt, la 12 aprilie 1945, puterea a fost preluată de Președintele Harry Truman (mandat, 1945-1953), în timpul căruia Europa a fost împărțită în două părți, cea de Vest și cea Centrală și de Est.
Ca urmare, țările vestice, fiind libere, au putut fi ajutate economic prin Planul Marshall – European Recovery Program (ERP), 1948 – și totodată, în vederea apărării Vestului European, în 1949, s-a înființat Alianța Nord-Atlantică (NATO), cu un scop precis îndreptat împotriva expansionismului URSS-ului comunist.
Tot atunci, pe lângă ajutorul american, în zona liberă vestică a Europei au început să activeze o serie de personalități cu inițiativă, care, văzând proasta situație economică existentă, au luat în considerare necesitatea unei mai bune cooperări europene, fiind considerați pionierii noii construcții ce urma să ia naștere, Comunitatea Europeană (CE), care a apărut, după 1950, iar ulterior a evoluat de-a lungul mai multor etape.
Unul dintre acești pionieri a fost Jean Monnet, un politician și consultant economic francez care, încă din 1943, a avut viziunea unei Europe integrate, idee care l-a inspirat și pe Robert Schuman, Ministrul Afacerilor Externe al Franței, acesta realizând că ar fi nevoie ca: „Producția franco-germană de cărbune și oțel în ansamblul său să fie plasată sub o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizații deschise participării și altor țări din Europa„.
J. Monnet, dându-și seama, la rândul său, de tensiunile apărute după război, a început să lucreze la propriul concept, care, acceptat fiind și de R. Schuman, ulterior Monnet a pregătit textul Tratatului prin care producția de cărbune și oțel a ambelor țări să fie condusă de respectiva Înaltă Autoritate, ideea de bază fiind ca producția comună a celor mai puternice state să fie unită, pentru a duce la evitarea unui război.
Totodată, Schuman a lansat din partea Guvernului francez Declarația din 9 mai 1950 de la Paris și, astfel, data de 9 Mai a fost considerată ca fiind practic ziua de naștere a Uniunii Europene.
Ca urmare, la 18 aprilie 1951, s-a semnat Tratatul de la Paris al Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) de către Franța, Germania de Vest (Republica Federală a Germaniei), Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg, organizație supranațională care urma să funcționeze sub conducerea unei Înalte Autorități și a unei Curți de Justiție.
Alt pionier al UE a fost Paul-Henri Spaak, fost Ministru al Afacerilor Externe și fost Premier belgian, care după război, văzând Europa în ruină, s-a gândit la refacerea ei prin cooperare economică și politică.
Astfel, împreună cu colegii săi olandezi și luxemburghezi, a reușit, în 1944, să înființeze Benelux-ul – o uniune economică și vamală și o inspirație pentru alte integrări.
După Declarația de la Paris sus-evocată, la 11 decembrie 1951, P.H. Spaak a vorbit la Strasbourg, la Adunarea Consultativă a Consiliului Europei (ACCE) – pe care la acel moment o prezida –, subliniind importanța și urgența proiectului european, având în vedere situația prin care a trecut continentul din cauza războiului, cu toate că se primise în 1948 ajutorul american.
La aceeași dată, având în vedere refuzul Marii Britanii de a participa la Planul Schuman și dezamăgit de ineficiența Consiliului Europei – instituție interguvernamentală înființată în 1949 – și a ACCE în promovarea procesului de unificare europeană, acesta a demisionat din funcția de Președinte al respectivei Adunări.
La 25 martie 1957, a fost semnat Tratatul de la Roma prin care a fost instituită Comunitatea Economică Europeană (CEE), denumită și Piața Comună, motor al creșterii economice și predecesor al Uniunii Europene (UE).
Înalta Autoritate a CECO a fost înlocuită cu o Comisie la care s-a adăugat un Parlament, fiind menținută Curtea de Justiție.
Au continuat schimburile comerciale și a fost promovată o bună cooperare economică între semnatarii Tratatului, și anume, Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg.
La 8 aprilie 1965, la Bruxelles, a fost semnat Tratatul de Fuziune, un acord european esențial, intrat în vigoare la 1 iulie 1967, care a unit cele trei Comunități Europene existente – CECO, CEEA și CEE – și structurile executive ale acestora într-o singură structură instituțională, punând bazele unor organe comune de conducere prin crearea unui Consiliu și a unei Comisii unice ale Comunității (Comunităților) Europene (CE), împreună cu Parlamentul și Curtea de Justiție, marcând un pas important către UE modernă.
Tratatul de Fuziune a avut deci în vedere și fosta Comunitate Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom), o organizație internațională fondată prin Tratatul pentru dezvoltarea energiei nucleare pe piața europeană din 1957 – semnat, tot la Roma, de către cele șase state fondatoare ale CEE –, astfel că, după 1967, această activitate a fost condusă de CE.
Constituită inițial pe o perioadă limitată la 50 de ani, CECO a fost integrată în CE în anul 2001 prin Tratatul de la Nisa (intrat în vigoare în 2003).
Dacă actualmente CECO nu mai este o instituție de sine stătătoare, CEEA continuă să ființeze, beneficiind de o acoperire a răspunderilor sale prin bugetul UE, iar cheltuielile Euratom cu cercetarea și dezvoltarea fiind incluse într-un buget administrativ separat.
Vreau să subliniez că țările vest-europene au profitat de SUA: economic – prin Planul Marshall –, prin faptul că au fost apărate de NATO după 1949 cât și pentru că au putut avea propria lor inițiativă de a înființa Comunitatea Europeană în 1951.
Dar, odată cu Tratatul de Fuziune din 1967, a fost adăugat Euratom sub autoritatea CE, dintr-un interes corporatist care nu avea legătură cu scopul inițial al dezvoltării și integrării economice a statelor membre.
România în timpul regimului comunist
Am menționat că în timpul Președintelui H. Truman Europa fusese împărțită în două, țările Central și Est-Europene fiind lăsate sub dominația URSS-ului și terorii staliniste pentru o perioadă inițial nedefinită, care însă ulterior a fost limitată la 45 de ani, până în 1989.
Aici consider că este necesar să amintesc pe scurt, mai ales pentru cei tineri, o serie de evenimente din trecutul istoric apropiat al României, în scopul înțelegerii politicii la care s-a ajuns.
Așadar, după 1945, prezența comunistă este cea care a distrus perioada cea bună a României, cea a suveranității, prosperității economice și a respectului câștigat în cadrul celorlalte țări europene, adică perioada interbelică – în timpul Monarhiei Constituționale –, perioadă care a durat mai puțin de 20 de ani.
La 6 martie 1945, a preluat puterea primul Guvern comunist, impus MS Regelui Mihai I de sovietici și condus de Petru Groza, iar, imediat, în mai, au fost înființate SOVROM-urile, o malefică unealtă stalinistă prin care sovieticii au prădat România.
Pentru stabilizarea noii politici comuniste, alegerile din 19 noiembrie 1946 au fost falsificate, astfel, Frontul Național Democrat (comunist) a fost declarat câștigător în locul Partidului Național Țărănesc (PNȚ) și Partidului Național Liberal (PNL) – ambele monarhiste –, iar după alegeri au urmat arestări masive ale opozanților.
Anul 1947 a fost martor la multe schimbări. La 15 august, a avut loc o altă ”stabilizare” una monetară, fiecare cetățean fiind obligat să meargă la bancă în termen de 5 zile pentru preschimbarea leilor vechi în cei noi, stabilizați, și primind doar 75 de lei noi – de fapt atunci statul ne-a lăsat lefteri.
La 30 decembrie 1947, MS Regele Mihai a fost forțat să abdice, eveniment care încheia guvernarea Monarhiei Constituționale, căreia Regatul României îi datora statutul de ”România Mare”.
Și, tot în acea zi, țara, fără votul și voința poporului, a fost în mod ilegal proclamată ”Republica Populară Română (RPR)”, Constantin I. Parhon devenind președintele Prezidiului Marii Adunări Naționale.
Peste țara noastră a căzut astfel ”Cortina de Fier”, de la acel moment nimeni nemaiavând voie să părăsească România.
La 13 aprilie 1948, a fost adoptată noua Constituție a RPR, după modelul sovietic, odată cu introducerea luptei de clasă, fără ca aceasta să aibă reglementat principiul separării puterilor în stat.
Și, în august 1948, a fost înființată Direcția Generală a Securității Poporului (DGSP), adică vestita Securitate cu Alexandru Nicolski (pe numele real, Boris Grunberg) la conducere.
În 1949, s-a hotărât construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, pentru care a fost folosită munca forțată a condamnaților politici.
Totodată, a avut loc naţionalizarea, în 1948, a principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de transport şi asigurări, iar, în 1950, cea a caselor – când proprietarii au devenit chiriași.
În 1952, Petru Groza a fost înlocuit în funcția de Prim-Ministru de Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim-secretarul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc (comunist) din România.
Atunci a început perioada de teroare cu arestarea fostelor personalități, a opozanțiilor politici, mulți ridicați noaptea de acasă, luați cu dubele și duși în închisori. Au avut loc multe epurări de la locurile de muncă, oameni fiind lipsiți de venituri, și a fost instituită poliția politică.
Gheorghiu-Dej a murit de cancer în martie 1965. Se spunea că Moscova ar fi forțat moartea sa, din cauză că făcuse înțelegeri comerciale cu SUA, în speță cu Președintele Lyndon B. Johnson, care trimisese vapoare cu grâne pentru ajutorarea populației române, dar în schimb ceruse eliberarea deținuților politici, ceea ce Dej a respectat prin grațierea colectivă a acestora la 16 iunie 1964.
Din 1965, a preluat puterea Nicolae Ceaușescu, un oltean din Scornicești, care la 11 ani a lucrat ca ucenic la un cismar comunist care l-a influențat și îndoctrinat cu idei comuniste.
N. Ceaușescu era născut la 26 ianuarie 1918, în Zodia Vărsătorului, deci avea caracteristicile unui conducător / lider care își închipuia că el poate să schimbe lumea.
Acesta a întărit Securitatea în scopul supravegherii populației cu privire la activitatea desfășurată sau la telefoanele și scrisorile primite.
Pe plan extern, în 1971, Ceaușescu a întreprins o lungă călătorie în China, Mongolia, Coreea de Nord și Vietnam. Apoi, impresionat de cele văzute, a emis nefastele Teze din iulie 1971, declanșând un fel de mini-revoluție culturală.
A inaugurat, de asemenea, o politică de industrializare masivă în scopul dezvoltării economiei, care a necesitat mari împrumuturi, creând probleme cu Fondul Monetar Internațional (FMI), din cauză că România ajunsese într-o situație financiară care amenința suveranitatea națională.
Iar pentru redresare a urmat o campanie accelerată de plată a datoriilor externe, provocând reducerea consumului de alimente și înfometarea populației.
Revoluția Română din Decembrie 1989 și perioada de tranziție la democrație
În decembrie 1989, la Timișoara și, ulterior, la București a avut loc o neașteptată mișcare de revoltă a populației împotriva regimului Ceaușescu, care până la un punct coincidea cu noua politică a lui Mihail Gorbaciov în legătură cu țările estice eliberate, dar, în plus, aceasta a avut și un caracter anticomunist.
A urmat o Revoluție sângeroasă, cu peste 1.100 de morți și peste 3.100 de răniți, Armata și Securitatea trăgând cu arme de foc în tineretul revoluționar care-și dorea, după 45 de ani de comunism opresiv, libertatea și instaurarea unui guvern democrat.
N. Ceaușescu a căutat să se salveze și, pe 22 Decembrie 1989, a fugit împreună cu soția sa Elena cu un elicopter de pe sediul Comitetului Central al PCR, dar au fost prinși și judecați sumar la Târgoviște, în cadrul unui simulacru de proces, fiind acuzați de genocid și de subminarea puterii de stat și a economiei naționale. Au fost condamnați la moarte și împușcați pe 25 decembrie, în ziua de Crăciun.
Pentru a ajunge de la N. Ceaușescu la preluarea puterii de Ion Iliescu trebuie să mă refer la politica lui M. Gorbaciov și la cea a Președintelui George H. Bush al SUA.
Așadar, Președintele M. Gorbaciov a fost nevoit încă din 1988 să înceapă eliberarea țărilor Central și Est-Europene din cauza politicii anti-comuniste a Președintelui Ronald Reagan, care a provocat declinul economiei URSS-ului.
Astfel, au urmat în 1989 ”revoluțiile de catifea”, de eliberare a acestor țări, cu excepția României, unde, după cum am menționat, a avut loc o Revoluție sângeroasă.
În acea perioadă, în America, omologul lui Gorbaciov a fost Președintele G.H. Bush (1989-1993), având o fire opusă celei a lui R. Reagan, deși speram că acesta va repara cât de cât perioada suferințelor Europei Răsăritene sub călcâi sovietic.
În schimb, Bush, la 9 noiembrie 1989, a semnat Legea Support for East European Democracy (SEED) – privind sprijinul pentru democrația est-europeană –, care, de fapt, era doar un program de informare, în vederea tranziției țărilor estice, cu privire la democrație, piața liberă și domnia legii și a drepturilor omului.
După care, la 2-3 decembrie 1989, a urmat Conferința de la Malta, unde G.H. Bush și M. Gorbaciov au hotărât ridicarea Cortinei de Fier și încheierea Războiului Rece, fără a fi semnate documente în acest sens.
Abia în aprilie 1990, Bush a dezvăluit vederile sale asupra țărilor eliberate, declarând că ”fiecare țară fost captivă să dorească democrația și chiar să se lupte pentru ea”, el sperând că ”fostele satelite vor primi ajutor financiar prin Fondul Monetar Internațional, iar din partea Occidentului numai după ce va avea loc liberalizarea lor economică” și fiind de părere că ”nu este obligația noastră să ne amestecăm în orice schimbare din URSS”.
Și, la 21 noiembrie 1990, la Paris, G.H. Bush și M. Gorbaciov au aprobat și semnat Carta pentru o Nouă Europă, alături de alte 22 țări – fără Ucraina și Belarus, care făceau parte încă din URSS. Carta se pronunța pentru pace și unitate, dar fără a conține detalii despre felul de conducere al acestor țări și fără a aborda demarcarea granițelor statelor vecine cu Ucraina, care deținea și teritorii străine.
Din fericire, am aflat din informațiile oferite de Generalul Aurel Rogojan în cartea „Mâna Moscovei”, editată de Victor Roncea (3 volume – Editura TipoMoldova, Iași, 2020), despre un Gentlemen Agreement semnat de G.H. Bush cu M. Gorbaciov, acesta din urmă fiind cel care a impus în țările pe care le eliberase în Europa Centrală și de Est o serie de reforme, așa cum le percepea el, și anume un sistem politic pluralist, cu alegeri libere, dar fără control internațional.
Problema a fost că atunci Bush a evitat să intervină și să negocieze aspectele necesare reformelor, el fiind un om mai fricos și prudent, și i-a dat mână liberă lui Gorbaciov, probabil din cauză că acesta dispunea asupra controlului armelor nucleare.
Astfel, M. Gorbaciov a reușit să-și impună emisarii săi, din câte știu, cel puțin în România.
Ca atare, în Decembrie 1989, în țara noastră, noii emisari au provocat agitația împotriva lui Ceaușescu, urmată de Revoluția sângeroasă urmare căreia conducerea a fost preluată de Ion Iliescu, fost coleg al lui Gorbaciov la Universitatea din Moscova.
Evident că în România, sub noua conducere, a urmat o politică de tranziție spre neocomunismul progresist, Legea lustrației, propusă prin Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara – care interzicea persoanelor care au activat în perioada comunistă să facă parte din noile structuri politice –, evident, nefiind acceptată, motiv pentru care reformele necesare unei schimbări reale nu au fost implementate.
În plus, fosta securitate ceaușistă – care la moartea sa și-a însușit valuta din conturile bancare cu care lucra în strănătate – a susținut noua putere și a continuat să fie implicată în conducerea țării până când a devenit un veritabil ”stat în stat.”
Tot atunci, a intervenit influența lui George Soros, un milionar american cu idei socialist-progresiste.
Extinderea UE și parcursul României în vederea aderării
Odată cu eliberarea fostelor țări captive, doar unele au reușit în 2004 să devină membre ale Uniunii Europene. Atunci, această nouă situație a creat ceva probleme financiare conducerii UE, pentru că fie diversele lor infrastructuri nu erau adecvate, fie aveau datorii în ceea ce privește taxele vamale –toate reprezentând costuri de milioane de dolari, conducerea Uniunii trebuind să depună toată energia în scopul integrării noilor membri.
De asemenea, în același timp cu lărgirea numărului statelor membre, s-a ivit și o diferență de gândire între cei nou veniți, esticii, care au experimentat realitatea comunistă și au fost victima ei, aceștia fiind acum entuziasmați să fie admiși în UE, și cei vechi, vesticii, scutiți de această suferință și care acum visează la promisiunile social-progresiste. Evident, cei din Est știau și știu că reprezintă un dezastru comunismul progresist, pe când cei din Vest, inconștienți, sperau și unii încă mai speră că el aduce bunăstarea.
Cu privire la admiterea României ca membru UE, abia la 22 iunie 1995 a fost încheiat un prim acord cu Uniunea, urmat în iunie 1997 de opinia Comisiei Europene față de situația reformelor din țară, iar în octombrie 1999 de un raport în care Comisia recomanda pregătirea de către România a unei strategii economice pentru aderare.
În raportul de țară din 2003, Comisia a menționat că finalizarea negocierilor de aderare ar fi imposibilă dacă țara noastră nu rezolva două probleme: eradicarea corupției și punerea în aplicare a reformelor, raport urmat de măsuri scrise trimise României de Parlamentul European (PE), care s-a referit la: anticorupție, funcționarea sistemului judiciar, libertatea presei și stoparea abuzurilor politice.
România a răspuns cu un plan de acțiune la Summitul de la Salonic, din 2003, și l-a reconfirmat la 18 iunie 2004, la Bruxelles. După aceasta, țara noastră a fost în principiu admisă pentru viitoarea extindere din 25 aprilie 2005, de la Luxemburg, când a obținut statutul de observator activ la nivelul tuturor instituțiilor comunitare, în vederea aderării finale oficiale.
Cred că măsurile indicate trimise de PE erau în concordanță cu scopul inițial al înființării UE în vederea necesității integrării în democrație și a edificării unei economii de piață.
Întărirea scopului UE și admiterea României
Cazul Euratom, ce a fost atașat CEE în baza Tratatului de Fuziune din 1967, a marcat începutul momentului în care scopul inițial al integrării economice a Uniunii de state a fost depășit.
În 1973, Comunitatea Europeană a fost extinsă prin aderarea Danemarcei – inclusiv a Groenlandei, care a părăsit organizația în 1985, ca urmare a unui litigiu privind drepturile de pescuit –, Irlandei și Marii Britanii – aceasta din urmă retrăgându-se din UE în 2020, consecință a Brexit-ului.
Grecia s-a alăturat în 1981, iar Spania și Portugalia în 1986.
În 1985, Acordul Schengen a pregătit calea pentru crearea frontierelor deschise între majoritatea statelor membre și unele state nemembre.
Totodată, din 1986, a început să fie utilizat steagul european și a fost semnat Actul Unic European.
În 1990, fosta Germanie de Est (Republica Democrată Germană) a devenit parte a CE prin reunirea ei cu Germania de Vest, iar, în 1995, Austria, Finlanda și Suedia au aderat și acestea la UE.
Principalul moment de diversificare a scopului organizației l-a reprezentat instituirea pentru statele membre a cetățeniei unice și a monedei unice, numită Euro – fiind introdus conceptul de Piața Unică Europeană –, deziderate care au fost realizate prin semnarea, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht – Olanda, acest document, ai cărui principali arhitecți au fost Cancelarul german Helmut Kohl și Președintele francez François Mitterrand și care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, reprezentând actul oficial de naștere a actualei Uniunii Europene – uniune politică și economică a 27 de state membre situate în principal în Europa.
Tratatul a consolidat cooperarea politică a statelor prin crearea a trei piloni: Comunitățile Europene, o politică externă și de securitate comună și cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne.
În 2004, după admiterea ca membre ale UE a unor state estice – Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru și Malta –, ar fi fost necesar un efort al conducerii Uniunii în vederea dezvoltării economilor și democrației acestora.
Dar, odată cu creșterea numărului de membri și a pieței respective, Bruxelles-ul a fost influențat de corporațiile industriale și de globaliști ca să-și întărească puterea de conducere pentru scopuri care să-i avantajeze pe aceștia.
Următoarea idee de extindere a scopului UE a fost cea a adoptării unei constituții europene, cu înlocuirea tratatelor fondatoare cu un singur text fundamental, spre a imita Constituția SUA – o idee ce depășise realitatea.
Totuși, această idee a perseverat, pentru ca, în cele din urmă, să fie prezentată ca un tratat, înaintat spre semnare la 26 octombrie 2004 la Roma, dar care a fost respins pe bună dreptate, ținând cont de faptul că statele membre aveau constituții ce reprezentau mândria lor de vechime, suveranitate și tradiție.
În SUA, statele din timpul Confederației au fost avute în vedere și menționate la întocmirea Constituției Statelor Unite adoptată la 17 septembrie 1787 și intrată în vigoare în 1789, și anume în Articolul IV, în toate cele patru Secțiuni ale acestuia, astfel – în sinteză:
1. Se acordă încredere legislației, regulamentelor și procedurilor judiciare ale fiecărui stat, Congresul indicând prin legi generale efectul produs de acestea;
2. Despre drepturile egale ale cetățenilor;
3. Despre admiterea noilor State în Uniune;
4. Protecția acordată de SUA Statelor împotriva invaziilor inamice.
În urma încercării din 2004 de a anula suveranitatea țărilor membre printr-o constituție europeană, totuși, după respingerea acesteia, UE nu s-a lăsat. De ce?
Pentru că la mijloc erau membrii UE mai puternici, ca Franța și Germania, care aveau interes în acțiunile corporatiștilor, ca de exemplu cei din industria petrochimică și farmaceutică, însuși Cancelarul german Angela Merkel (2005-2021) având relații bune cu aceste carteluri și interese proprii față de ele.
Ca atare, puterea executivă a UE de multe ori a preferat să se ocupe de obiectivele acestor carteluri –care, la rândul lor, aveau nevoie de inițiativele guvernării puternice a UE –, în loc de interesele statelor membre ale acesteia.
Astfel, nu este de mirare că, după 3 ani, în decembrie 2007, s-a înaintat spre semnare Tratatul de la Lisabona, care este un acord instituțional ce încorporează majoritatea reformelor instituționale și politice ale UE, ce, de fapt, fuseseră prevăzute în tratatul respins din 2004.
Iar, coincidența a vrut ca, la 1 ianuarie 2007, România – alături de Bulgaria – să devină membră a Uniunii și, astfel, țara noastră, care în 2004 devenise și membră NATO, a putut fi cel de-al 13-lea semnatar al Tratatului de la Lisabona.
În 2009, Tratatul a acordat putere juridică Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, iar, în 2013, și Croația a fost primită, la rândul acesteia, în UE.
Spre a scoate în evidență schimbările și a se înțelege mai bine ivirea viitoarelor disensiuni între conducerea UE și unii dintre membri, este necesar să dau detalii despre cuprinsul Tratatului de la Lisabona
Astfel, au fost modificate și întărite puterile instituționale ale Parlamentului European, Consiliului European, Consiliului Uniunii Europene (care reunește miniștrii departamentelor guvernelor statelor membre), Comisiei Europene (care reprezintă un colegiu alcătuit din comisarii europeni și care gestionează și conduce serviciul public permanent exercitat de Comisie), Curții de Justiție a UE, Băncii Centrale Europene și Curții Europene de Conturi, crescând rolul lor decizional și funcționând mai eficient – având la bază valorile democratice –, în vederea consolidării conducerii UE, extinderii Uniunii și întăririi rolului de actor global al acesteia.
PE a primit mai multă putere legislativă și de control, Consiliul European a fost compus din șefi de stat și de guvern pentru o mai mare coerență dată direcțiilor și priorităților politice generate de UE, Comisia, al cărei Președinte este numit în baza rezultatului alegerilor europarlamentare, are responsabilitatea numirii comisarilor având atribuții executive și poate solicita demisia oricăruia dintre aceștia, iar competența Curții de Justiție acoperă toate domeniile politicii UE, cu excepția celei externe și de securitate.
În baza aceluiași Tratat, a fost numit un Vicepreședinte al Comisiei și un Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, spre a putea acționa pe plan extern, în cadrul ONU și în vederea respectării dreptului internațional.
Se poate observa că intenția tratatului respins în 2004 a fost preluată în mod diferit de cel din 2007, dar tot în scopul de a conferi o putere întărită conducerii UE și pentru a putea fi acomodate corporațiile în statele membre.
Astfel, interesele corporatiste sunt transmise Comisiei care le transmite PE și Consiliului European în dauna intereselor populației statelor membre de dezvoltare a economiei, comerțului și infrastructurilor respectivelor state.
Ca urmare, instituțiile UE au devenit entități politice suprastatale, nefiind de mirare că acest tratat / acord de la Lisabona a creat disensiuni între ordinele date de Comisie și interesele statelor membre ale Uniunii, care au realizat că s-a ajuns la vătămarea suveranității naționale a acestora.
Evoluția scopului UE după 2019 și războiul din Ucraina
După 2019, situația politică în Europa și Uniunea Europeană s-a schimbat prin preluarea Președinției Comisiei de către Ursula von der Leyen și cu noul Președinte Volodimir Zelenski al Ucrainei, în 2021 și-a început mandatul Președintele american Joe Biden, iar în 2022 s-a declanșat războiul dintre Federația Rusă condusă de Vladimir Putin și Ucraina.
Mai putem adăuga și influența lui G. Soros, având rețele eficiente și fundații, cât și pe cea a globalismului progresist de la Davos cu World Economic Forum (WEF) – Forumul Economic Mondial –, care tind către un guvern global îndreptat împotriva suveranității statelor.
Cu toate că războiul sus-evocat devine un subiect fierbinte și activ pentru UE și SUA, în cele ce urmează nu mă voi ocupa de mersul său ci mă voi referi doar la motivația personalităților acționând în favoarea lui, cât și la reacția statelor membre ale UE.
Ursula von der Leyen este o politiciană germană cu idei progresiste, care a lucrat în administrația Angelei Merkel, preluând relațiile corporatiste ale acelei guvernări, favorizând imigrația și având relații cordiale cu Administrația Democrată de stânga a lui J. Biden.
Cât privește motivația acesteia de a susține Ucraina în acest război, ea este o reacție normală a ambiției unui patriot german împotriva Rusiei – care, în 1945, alături de celelalte țări din coaliția antihitleristă, a învins Germania nazistă –, Ursula având chiar intenția înființării unei armate europene cu care să ajute Ucraina.
Alte personalități europene motivate în favoarea războiului cu Ucraina sunt Președintele Emmanuel Macron al Franței și Premierul Keir Starmer al Marii Britanii.
V. Zelenski este un fost actor care a fost ales Președintele Ucrainei în 2019, deci după cinci ani de la începerea crizei din 2014 din Crimeea și Donbas dintre ”separatiștii pro ruși” și ucraineni și după cele două Acorduri de la Minsk pentru încetarea focului – care însă a continuat, deoarece Președintele Barack Obama nu a vrut să implice SUA în acest conflict.
Motivația lui Zelenski pentru război era normală deoarece trebuia să-și apere țara, dar el a fost puternic influențat de globaliștii de la Davos, de SUA conduse de J. Biden cât și de UE, care toți vroiau nu numai apărarea țării ci și ca Ucraina cea mică să învingă Federația Rusă cea imensă, spre a da satisfacție celor care îl influențau pe Zelenski să-și depășească misiunea de apărare a Ucrainei.
J. Biden, fost Vicepreședinte al lui B. Obama, a devenit Președintele SUA în 2021 prin manipularea voturilor electorale în cinci state Democrate, cu toate că adevăratul învingător fusese Donald J. Trump, candidatul Republican.
J. Biden a reprezentat un caz aparte, fiind un om cu probleme de sănătate, astfel fiind condus din umbră de B. Obama, care și-a adăugat practic un al treilea mandat celor două pe care le-a exercitat și care a urmărit slăbirea Statelor Unite prin război, desființarea granițelor și încurajarea unei imigrații masive.
B. Obama nu putea iubi SUA, un exemplu concret ar fi faptul că l-am văzut de multe ori la TV, participând duminicile la slujba religioasă a reverendului Jeremiah Wright, cel care i-a botezat copiii, când împreună cu soția sa, luau parte și ascultau cu luare aminte predicile acestuia pline de insulte și de ură la adresa Statelor Unite.
Era clar că mandatele lui Obama erau pentru infiltrarea socialismului progresist, cel care aduce inegalitate, mizerie, injustiție socială etc.
J. Biden și oamenii lui erau influențați și de magnați tehnici și globaliști ca Larry Fink, Andre Hoffmann și Klaus Schwab – înainte de a se retrage de la WEF – și de alții care militau pentru susținerea războiului, cu profit pentru industria armamentului, un război care a costat SUA sume enorme în dolari.
Astfel, în 2022, înainte de începerea războiului, Naftali Bennett, Prim-Ministrul Israelului, obținuse o înțelegere între Putin și Zelenski și cu propunerea ambilor a venit special la Washington, în vederea obținerii păcii, dar propunerea sa a fost respinsă oficial de J. Biden. Naftali, fiind foarte frustrat de această situație, nu a menționat motivul refuzului.
Motivația lui V. Putin pentru războiul din Ucraina a început prin invadarea Crimeei în 2014 și cu ciocnirile dintre rușii, care veniseră să-i ajute pe „separatiștii pro-ruși” din regiunea Donbas –având drepturile încălcate asemenea celorlalte minorități din Ucraina –, și ucraineni.
După această criză, negocierile în vederea Acordurilor de la Minsk au fost semnate în 2014 și 2015 de Ucraina și separatiștii pro-ruși din regiunile estice, în prezența reprezentanților Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), a rușilor și câtorva țări occidentale.
Dar aceste negocieri nu au fost luate în seamă și, după cum am menționat, B. Obama nu a vrut să implice SUA în respectivul conflict.
Ca atare, crizele au continuat, iar propunerile de negocieri ale lui Henry Kissinger și Naftali Bennett nu s-au materializat, Rusia lui V. Putin continuând să se lupte cu Ucraina și producându-se victime și pagube uriașe.
Referitor la reacția statelor UE, obligate să facă față războiului, din punctul lor de vedere, mulți membri ai Uniunii nu sunt de acord să contribuie în nici un fel la continuarea războiului – mai ales cei ale căror minorități sunt rău tratate în Ucraina.
Însă Ursula von der Leyen, în calitatea sa de Președinte al Comisiei Europene, controlând politica externă a UE, cere acestor țări să se supună și să suporte cheltuielile de război, iar țările respective constată că suveranitatea lor le este încălcată.
Cu alte cuvinte, dacă ne referim la atribuțiile unei adevărate democrații, știm că poporul alege guvernul, președintele și parlamentul, însă, după noile puteri decizionale atribuite instituțiilor UE la Lisabona, vedem că democrația s-a transformat în dictatură.
Astfel, noua conjunctură nu a fost apreciată de unii politicieni, ca Marine Le Pen din Franța, care îmi amintesc că a spus ceva în sensul că: „Uniunea nu s-a ținut de promisiuni în ceea ce privește prosperitatea, în schimb ne-a pus în situația de supuși.”
Se vede că ea considera interesele UE pentru anumite industrii ca fiind în defavoarea statelor care văd că UE tinde spre un socialism progresist-globalist cât și pentru continuarea războiului din Ucraina.
Îl menționez aici și pe D. Trump, un Președinte american care este împotriva războaielor și care a inițiat tratative de pace în mai multe regiuni ale lumii afectate de război. Să vedem însă care va fi situația și cu războiul din Ucraina.
Personal sunt pentru războaiele de apărare a națiunilor împotriva agresiunilor, dar acest război din Ucraina este susținut de cei motivați de interese și ambiții personale, care par a fi nepregătiți pentru a putea învinge colosul rusesc – care este ajutat de China și Coreea de Nord.
Astfel că, acum, după 3 ani și jumătate de război, aceștia sunt în pierdere, pe când V. Putin continuă să lupte pentru supremația Federației Ruse și să câștige teren în Ucraina – victimele acestui război fiind zecile de mii de morți și de răniți, atât ucraineni cât și ruși.
Amintesc aici cartea mea „Urmările trecutului. Anii 1990-2008-2014-2022 și consecințe”, apărută mai întâi online în foileton, prin amabilitatea portalului JURIDICE, iar ulterior publicată în regie proprie de mine în volum (București, 2023), după refuzul mai multor edituri, și în care am scos în evidență că, dacă, în 2008, Federația Rusă ar fi primit ajutorul cerut de la SUA, astăzi ar fi existat o relație diplomatică ruso-americană convenabilă împotriva intereselor reprezentate de China și de alte țări.
UE și alegerile din România anulate în 2024
Am primit recent de la un prieten – căruia, pe această cale, îi mulțumesc călduros – o interesantă broșură despre James D. Vance, Vicepreședintele SUA, publicată de Hillsdale College din Hillsdale, Michigan. Este vorba de unul dintre numerele Claremont Review of Books (CRB) – Recenzia de cărți Claremont –, o revistă trimestrială de politică și guvernanță publicată de Institutul Claremont (conservator) din California și care se bucură de 6,8 milioane de cititori.
Acest număr (vol. 54, nr. 6 din iunie 2025) cuprinde un discurs al lui Christopher Caldwell, un cercetător senior erudit din cadrul Institutului Claremont, reputat publicist și redactor colaborator al CRB– absolvent al Harvard College – care a emis o serie de puncte de vedere elaborate asupra părerilor lui J.D. Vance cu privire la Europa și Uniunea Europeană.
Respectivul discurs, intitulat „Is J.D. Vance Right about Europe? (Are dreptate J.D. Vance în privința Europei?)„, a fost susținut de C. Caldwell pe 25 aprilie 2025, la un Seminar Național de Leadership al Colegiului Hillsdale din Kansas City, Missouri, iar o sinteză a sa apărută în revista Imprimis – care publică lunar rezumatele discursurilor susținute la evenimentele Colegiului –, poate fi accesată online aici.
Amintesc faptul că J.D. Vance este de profesie avocat, fiind Licențiat (BA) summa cum laude în Științe Politice și Filosofie al Universității de Stat din Ohio (2009) și Juris Doctor (JD) al Facultății de Drept a Universității Yale (2013), unde a obținut o poziție importantă la prestigioasa revistă juridică Yale Law Journal (YLJ) – Jurnalul de Drept Yale.
Am făcut un rezumat pe subiecte al ideilor evidențiate în materialul sus-menționat și adaug precizarea că atât autorul discursului, C. Caldwell, cât și Hillsdale College au urmărit expunerea adevărului și au apărat libertatea cuvântului, aceștia dând dreptate părerilor lui J.D. Vance.
De exemplu, referitor la faptul că Europa de Vest este împărțită, în general, între populiști și elite sau că economia și politica sunt mai puțin naționale și mai mult transnaționale, Vance crede că UE încearcă să-i descalifice în alegeri pe candidații suveraniști – pe care aceasta îi numește populiști –, fapt deja cunoscut, ca atare, și față de care a devenit practic imposibil ca partidele suveraniste să se afirme.
Între altele, așa a fost cazul partidului Alternative für Deutschland (AfD) – Alternativa pentru Germania –, condus de Alice Weidel, cu toate că, la recentele alegeri parlamentare din această țară, era cel mai popular partid, sau cel al lui Marine Le Pen, candidata care a fost descalificată la alegerile prezidențiale din Franța.
La fel s-a întâmplat și în țara noastră, când un candidat suveranist, Călin Georgescu – care ataca politica trecută din România și era împotriva războiului din Ucraina – a suferit în urma anulării alegerilor prezidențiale din noiembrie-decembrie 2024, în care fusese candidatul cu șansele cele mai mari de a câștiga, după care noile alegeri au fost amânate pentru luna mai 2025.
J.D. Vance crede că UE nu este o democrație, pentru că distruge suveranitatea diverselor națiuni importante.
C. Caldwell pune întrebarea: „De ce îi pasă lui J.D. Vance de Europa?”
Deoarece atât Trump cât și Vance cred că fiecare țară are dreptul să-și aleagă sistemul politic și președintele. Și, cu toate că Uniunea aduce anumite beneficii, în schimb, aceasta distruge suveranitatea națională a statelor membre.
În plus, pe cei doi îi deranjează faptul că UE influențează alegerile naționale, ea totodată influențând și alte entități cu care SUA are legături prin tratate internaționale, ca de exemplu NATO.
În acest context, J.D. Vance a precizat că sunt importante Germania, Franța dar și România, mai ales că acestea, alături de Polonia, ar putea forma un pivot care să ajute Ucraina.
În schimb, românii l-au votat pe Călin Georgescu, mai ales pentru că acesta era împotriva ajutorului excesiv acordat Ucrainei de către elitele din România, în concordanță cu conducerea Uniunii, care, cu toate că nu prea activează, știe să tragă sforile atunci când este nevoie.
Cu privire la apărarea Uniunii Europene, Vance spune că după Al Doilea Război Mondial europenii pro americani au fost cei care au susținut UE, țările membre având atunci armate bune.
Dar acum, acestea sunt prea slabe pentru a apăra Europa, Uniunea fiind condusă de tehnocrați.
D. Trump a declarat că, din 1990, Europa nu-și mai plătește propria apărare, iar J.D. Vance adaugă că în situația actuală cu Ucraina, UE nu are nici bugetul și nici puterea legitimă ca să înceapă înființarea unei armate / puteri militare proprii.
Îmi exprim aprecierea pentru primirea acestei broșuri care mi-a prilejui să pot scrie despre părerile lui J.D. Vance cu privire la Europa și UE.
Acesta a evidențiat inclusiv anularea alegerilor prezidențiale din 2024 din România, opiniile sale fiind citite de mii de cetățeni.
În acest context, menționez că în urmă cu câteva luni am scris un articol – intitulat „Alegeri prezidențiale în România. Paralelă cu prezidențialele din SUA” și publicat de portalul JURIDICE în luna aprilie 2025 – cu privire la anularea acestor alegeri, amintind și faptul că J.D. Vance, la 14 februarie a.c., la Conferința de Securitate de la München, a dat de înțeles că UE a contribuit la respectiva anulare.
Hotărârea anulării alegerilor s-a luat cel mai probabil în cadrul unei filiere din care au făcut parte diverse personalități și a avut următorul parcurs:
a. Administrația J. Biden, care sprijinea războiul din Ucraina, fiind împotriva candidatului sus-menționat, care respingea acest război, a intervenit prin Secretarul de Stat aflat la acel moment încă în exercițiu, Antony Blinken, care a comunicat în acest sens cu Comisia Europeană;
b. Ursula von der Leyen, care și aceasta ajută Ucraina, la rândul ei i-a cerut fostului Președinte Klaus Iohannis să acționeze;
c. K. Iohannis i-a solicitat Președintelui Marian Enache al Curții Constituționale a României ca CCR să anuleze alegerile prezidențiale cu motivația necesară;
d. CCR, a cărei menire este să apere Constituția, totuși a urmat ordinul primit, astfel că, la 6 decembrie 2024, Curtea a acționat încălcând Constituția chiar împotriva propriei sale misiuni.
Este clar că în prezent, după anularea a 9 milioane de voturi în 2024, România se află într-o situație juridică precară, de nelegalitate constituțională, pe care țara noastră nu o merită.
Însă tot țara își poate redobândi respectul constituțional și democratic de suveranitate națională intrând în legitimitate prin organizarea de alegeri anticipate, pentru o nouă conducere aleasă democratic.
Dar, pentru evitarea unor situații ca cea din 1989-1990 – când schimbarea nu a fost chiar cea dorită –sau ca cea din 2024, acum alegerile trebuie să fie libere.
Adică niciunui presupus candidat să nu i se mai interzică să candideze sau să fie ulterior eliminat.
Iar, dacă vor exista suspiciuni asupra unuia sau mai multora dintre candidați, ele să fie anunțate din timp, pentru ca votanții să fie informați înainte de a vota, nu ca în 2024, când anularea a precedat informarea și existența informațiilor.
Totodată, intenția inițiativei unor alegeri anticipate, necesare tocmai pentru intrarea în legitimitate – având în vedere situația politică creată după anulare –, ar avea nevoie de un sprijin printr-o încercare de a se ajunge a fi discutată în prealabil cu Statele Unite, respectiv cu J.D. Vance, care deja cunoaște situația din cadrul UE, și cu Marco Rubio, șeful Departamentului de Stat, pentru a se obține în principiu sprijinul lor împotriva influenței negative a UE și a celei a globaliștilor existenți.
Aceste precauții sunt necesare pentru ca alegerile anticipate să nu ajungă să producă un efect invers celui dorit, adică să aibă loc cu sprijinul și prietenia Administrației SUA pentru un nou guvern constituțional și democratic.
Încheiere
Sper că, din cele scrise în acest articol, va domina ideea suveranității statelor membre ale Uniunii Europene și atașamentul lor față de propriile națiuni cât și faptul că UE a fost inițial o entitate economică dar a devenit pe parcursul evoluției sale una politică suprastatală cu un rol activ global.
Palm Beach-Florida, iulie-septembrie 2025
