Există numeroase momente în istorie în care războiul devine imposibil. Dar există și momente, mult mai rare, în care pacea devine imposibil de recunoscut. Exact într-un asemenea punct pare să fi ajuns astăzi Orientul Mijlociu.
Privită din exterior, situația pare absurdă. Statele Unite și Iranul continuă dialogul diplomatic. Israelul și Libanul încearcă să mențină armistițiul. Hezbollah își reduce vizibil activitatea militară în anumite zone. Iar marile puteri regionale transmit semnale de prudență. Cu toate acestea, discursurile oficiale rămân aproape identice cu cele din perioada apogeului confruntării. Toată lumea vorbește despre fermitate însă nimeni nu vorbește despre compromis. Această vizibilă contradicție este motorul conflictului.
Actorii implicați au început deja să descopere costurile uriașe ale unei escaladări necontrolate. Pentru Statele Unite, un nou război de amploare în Orientul Mijlociu ar însemna resurse financiare suplimentare, tensiuni politice interne și o nouă distragere a atenției de la competiția strategică cu China. Pentru Israel, prelungirea conflictului pe mai multe fronturi simultan ar însemna uzură militară, presiune economică și izolare diplomatică în tot mai multă creștere. Israel este un stat puternic, dar ca orice alt stat, fie el puternic sau slab, are limitele sale. Și chiar dacă nu și le-a atins până acum, ele vor începe să devină tot mai vizibile.
Nici Iranul nu se află într-o poziție confortabilă. Economia sa a suportat ani întregi de sancțiuni, investițiile externe sunt insuficiente, iar societatea iraniană este mult mai complexă și mai diversă decât imaginea proiectată de propaganda oficială. Conducerea de la Teheran știe că rezistența permanentă poate produce admirație ideologică, dar nu produce prosperitate. Este cât se poate de clar că toate părțile sunt conștiente de costurile confruntării. La fel de clar este însă că nimeni nu poate recunoaște deschis necesitatea compromisului. Donald Trump are nevoie să demonstreze că presiunea americană a funcționat. Benjamin Netanyahu trebuie să arate că securitatea Israelului a fost consolidată. Liderii iranieni trebuie să convingă populația că nu au cedat în fața Washingtonului și a Tel Avivului. Altfel spus, fiecare dintre actori are nevoie de pace, dar niciunul nu își poate permite să fie cel care o caută. Acest fenomen a apărut și în timpul Războiului Rece, așadar nu este absolut deloc o noutate. Diferența este că astăzi viteza informației amplifică presiunea asupra liderilor politici. Fiecare declarație este analizată instantaneu. Fiecare concesie este prezentată ca o slăbiciune. Fiecare compromis este interpretat de adversari drept capitulare.
În aceste condiții, diplomația a devenit practic un exercițiu de echilibristică. Negociatorii nu mai caută doar soluții. Ei caută formule prin care soluțiile să poată fi prezentate drept victorii. Tocmai de aceea, disputa verbală dintre Trump și Netanyahu trebuie analizată cu atenție. Poate fi o divergență reală, însă nu este nici exclus să fie vorba despre o modalitate prin care fiecare lider își pregătește propriul public pentru ajustări de poziție.
Dar mai există și o dimensiune despre care se vorbește prea puțin. Miza nu este doar Orientul Mijlociu. Miza este și capacitatea Statelor Unite de a-și păstra libertatea de acțiune în celelalte două mari teatre strategice: Asia-Pacific și Europa de Est. Un conflict prelungit cu Iranul ar obliga Washingtonul să consume resurse militare, financiare și diplomatice considerabile într-o regiune pe care mulți strategi americani o consideră deja secundară în raport cu provocarea reprezentată de China. Cu cât Statele Unite sunt mai absorbite de Orientul Mijlociu, cu atât Beijingul beneficiază de mai mult spațiu de manevră în Indo-Pacific.
La fel stau lucrurile și în privința războiului din Ucraina. Orice escaladare majoră în Orientul Mijlociu ar împărți atenția politică a Washingtonului, ar complica fluxurile logistice și ar alimenta tensiunile de pe piețele energetice. Kremlinul urmărește cu atenție aceste evoluții și este conștient de faptul că o Americă obligată să gestioneze simultan trei crize majore – Ucraina, Iran și China – este o Americă mai puțin capabilă să își concentreze forța într-o singură direcție. Din acest motiv, ceea ce pare astăzi o negociere privind Iranul este, în realitate, o încercare a administrației Trump de a închide un front pentru a putea gestiona două confruntări strategice considerate mai importante.
Poate că ne apropiem de un moment în care pacea devine posibilă. Problema este că niciunul dintre liderii implicați nu își poate permite să o recunoască. Și tocmai aceasta este cea mai mare ironie a prezentului: războiul continuă în discursuri, în timp ce pacea încearcă să se strecoare pe ușa din spate a istoriei.
