Statele Unite ar domina confruntarea militară. Iranul ar încerca să transforme superioritatea americană într-o criză de navigație, energie și timp strategic.
Un conflict între Statele Unite și Iran în Strâmtoarea Ormuz ar debuta, cel mai probabil, sub semnul unei disproporții militare evidente. Washingtonul dispune de mijloacele necesare pentru a lovi rapid infrastructura de supraveghere, bateriile de rachete anti-navă, nodurile de comandă și bazele navale ale Gardienilor Revoluției, iar logica operațională a unei asemenea campanii este deja bine înțeleasă în literatura strategică occidentală.
Această superioritate nu ar rezolva însă problema centrală a teatrului de operații. Strâmtoarea Ormuz este un punct de strangulare energetică de importanță globală: aproximativ 20,9 milioane de barili pe zi au tranzitat-o în 2023, iar ruta concentrează și o parte semnificativă a comerțului mondial cu gaze naturale lichefiate. Într-un astfel de spațiu, perturbarea contează aproape la fel de mult ca distrugerea.
În primele două zile, Statele Unite ar încerca să lovească exact acele elemente care îi permit Iranului să amenințe navigația: radare, centre de comandă, baterii de rachete anti-navă, baze navale ale IRGC și infrastructură de sprijin de pe coastă. O astfel de campanie ar urmări să rupă lanțul de detecție, țintire și lovire pe care Teheranul se bazează de ani buni în zona Golfului. Analizele strategice recente tratează tocmai această rețea iraniană drept nucleul unei strategii de interdicție maritime și de coerciție regională.
Acolo se vede calculul iranian. Teheranul nu ar încerca să poarte o bătălie clasică pe care nu o poate câștiga. Ar merge pe ceea ce a pregătit de ani buni: drone, lansatoare mobile, bărci rapide, foc intermitent, mine. Un amestec de mijloace ieftine, dispersate și suficient de greu de eliminat complet încât să țină strâmtoarea într-o stare de tensiune chiar și după ce faza de lovituri masive s-a încheiat.
Primele 48 de ore ar fi, foarte probabil, cele mai violente. Statele Unite ar încerca să rupă repede rețeaua iraniană de supraveghere și de lovire, tocmai pentru a împiedica transformarea litoralului într-o baterie continuă îndreptată spre traficul maritim. Iranul ar răspunde cum știe mai bine: nu prin masă, ci prin dispersie; nu printr-o linie de apărare rigidă, ci prin atacuri care complică imaginea de ansamblu și obligă adversarul să se uite în zece direcții deodată.
Pentru Statele Unite, faza următoare nu ar mai fi una de lovire, ci de administrare a accesului. Escortarea convoaielor, recunoașterea persistentă, apărarea antidrone și operațiunile de deminare ar deveni centrul de greutate al campaniei. Analizele strategice recente insistă asupra acestui punct: menținerea deschisă a culoarelor maritime este mai dificilă decât distrugerea țintelor de pe coastă.
Acesta este și spațiul în care Iranul poate produce efecte disproporționate în raport cu puterea sa convențională. Minele maritime și lansatoarele mobile impun costuri de timp, de atenție și de resurse; ele încetinesc revenirea la normal și obligă adversarul să mențină o postură operațională intensă chiar după ce balanța militară a fost decisă. În termeni tactici, Teheranul ar pierde teren. În termeni strategici, ar putea totuși prelungi criza.
Până în zilele cinci-șapte, tabloul general ar deveni mai clar. Statele Unite ar avea, în majoritatea scenariilor credibile, superioritate aeronavală netă și ar fi degradat serios infrastructura iraniană expusă din jurul strâmtorii. Iranul ar continua să opereze prin mijloace reziduale: atacuri sporadice, drone, roiuri de ambarcațiuni rapide, foc dispersat și încercări repetate de a menține sentimentul de insecuritate.
În primele șapte zile, Statele Unite ar câștiga aproape sigur confruntarea militară propriu-zisă. Iranul ar încerca să câștige, în schimb, timp, perturbare și o criză economică suficient de severă pentru a transforma un eșec militar într-o problemă strategică internațională.
Ceea ce face Ormuzul periculos nu este perspectiva unei victorii iraniene în sens clasic. Pericolul real stă în faptul că geografia favorizează actorul care poate produce incertitudine și instabilitate.
