Există o întrebare care va deveni inevitabilă dacă România ajunge din nou într-un blocaj politic: ce se întâmplă după expirarea celor 45 de zile de interimat? Mai poate rămâne premierul în funcție? Mai pot miniștrii să conducă ministerele? Sau, din ziua a 46-a, Guvernul intră într-o zonă de neconstituționalitate?
Constituția nu oferă un răspuns lipsit de echivoc. Pe de o parte, articolul 107 stabilește că interimatul funcției de prim-ministru și al miniștrilor poate dura „cel mult 45 de zile”. Formularea pare categorică și fixează o limită maximă. Pe de altă parte, articolul 110 alin. (4) prevede că Guvernul al cărui mandat a încetat continuă să îndeplinească „numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice” până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern. Cu alte cuvinte, aceeași Constituție interzice vidul de putere.
De aici apare tensiunea juridică. Interpretarea dominantă în doctrina constituțională și în practica instituțională este că, după expirarea celor 45 de zile, executivul nu dispare pur și simplu. Ar fi absurd ca statul să rămână fără Guvern doar pentru că Parlamentul nu a reușit să învestească unul nou. În această logică, temeiul existenței Guvernului nu mai este articolul 107, ci articolul 110, care consacră principiul continuității administrației publice. Există și un precedent: în 2009, Guvernul Emil Boc a rămas în funcție peste termenul de 45 de zile, până la instalarea noului cabinet.
Această interpretare nu este însă unanim acceptată. O lectură strict literală a Constituției conduce la concluzia că termenul de 45 de zile este unul imperativ și nu poate fi depășit. Problema este că Legea fundamentală nu spune și care sunt consecințele depășirii acestui termen. Nu prevede încetarea automată a funcției, nu stabilește cine preia atribuțiile și nici nu oferă o soluție pentru evitarea blocajului instituțional. În lipsa unei decizii explicite a Curții Constituționale, practica a preferat continuitatea în locul paraliziei statului.
Asta nu înseamnă însă că un asemenea Guvern își păstrează toate prerogativele. Dimpotrivă. El poate administra, dar nu poate guverna în sensul deplin al cuvântului. Poate asigura plata salariilor și pensiilor, funcționarea ministerelor, executarea bugetului și adoptarea actelor administrative indispensabile. În schimb, nu ar trebui să promoveze reforme majore, să angajeze politici publice cu efecte pe termen lung sau să transforme interimatul într-o guvernare de facto cu puteri depline.
Consecințele interne sunt, înainte de toate, constituționale și politice. Fiecare act important al Guvernului poate deveni susceptibil de contestare, iar Curtea Constituțională ar putea fi chemată să stabilească, în sfârșit, dacă cele două articole ale Constituției se completează sau se află într-o contradicție aparentă. Până atunci, orice prelungire a interimatului va alimenta inevitabil disputele privind legitimitatea executivului.
În plan extern, lucrurile sunt mai puțin dramatice decât ar putea părea. România nu încetează să fie stat membru al Uniunii Europene sau al NATO și nici nu își pierde capacitatea de reprezentare internațională. Continuitatea statului este un principiu fundamental al dreptului internațional, iar partenerii externi vor continua să trateze Guvernul aflat în funcție drept interlocutor legitim. Totuși, un executiv cu atribuții limitate are și o legitimitate politică limitată. Negocierile privind reformele asumate față de Comisia Europeană, măsurile economice dificile sau angajamentele strategice devin mult mai complicate atunci când Guvernul nu beneficiază de încrederea deplină a Parlamentului.
În fond, adevărata problemă nu este juridică, ci politică. Constituția poate fi interpretată în sensul continuității, însă nicio interpretare nu poate suplini lipsa unei majorități capabile să dea României un guvern cu mandat deplin. Adevărata criză începe nu în ziua a 46-a, ci în momentul în care interimatul încetează să mai fie o excepție și devine un mod de guvernare.
