Autor: Eugen Șerbănescu
Nominalizându-l pe Eugen Tomac pentru funcția de prim-ministru, Nicușor Dan nu a ales nici politicianul – cel în cauză fiind președinte de partid, e-adevărat, de buzunar –, nu a ales nici tehnocratul, nefiind cazul. Ci și-a ales omul lui. În tradiția statornicită în postdecembrism, de la Iorgovan și Iliescu încoace, președintele are nevoie de guvernul său. Și îl vrea. Nicușor Dan nu face excepție. Cu atât mai mult cu cât, practic, este împins la zid de partida Bolojan-Fritz, care, supărați că nu le-a luat partea în scandalul cu PSD, îl vor pus la pământ. De-acum până la alegeri, partida bolojenist-USR-istă îl va „lucra”, îl va toca, pe față sau pe dedesubt, pe Nicușor, zi de zi și ceas de ceas.
Dl Tomac se aseamănă cu președintele în primul rând în ce privește versatilitatea. Așa cum Nicușor unduiește cu dibăcie matematică prin apele tulburi ale politicii românești – între care cea mai importantă/neașteptată mișcare se arată migrarea dinspre zonele radical-progresist-neomarxiste din care provine înspre un centru deschis la mai multe azimuturi, inclusiv de nuanță conservatoare –, tot astfel și Tomac s-a afirmat ca un politician onctuos, descurcăreț, gata să spună ce trebuie, la momentul potrivit, și, pe cât posibil, să supere cât mai puțină lume. Cu o limbă de lemn moale, omul se suie și coboară din tren cu talent.
Deși președintele ni-l vinde ca „independent”, dl Tomac este departe de a fi Albă ca Zăpada. Oare este/poate fi el independent față de trecutul său? În traseul politic pe care l-a urmat, a pus mai puțin accent pe doctrine sau ideologii și mai mult pe lideri, cărora a știut, cu o abilitate specială – născută și șlefuită în Basarabia supraviețuitoare sub multe compromisuri rusești –, să le intre pe sub piele, prima dată lui Băsescu, acum, iată, lui Nicușor Dan. Dl Tomac e meșter la a edifica aparența loialității până când scurgerea timpului și evoluțiile politice îl scutesc și de obligație, și de loialitate.
Dacă e să defalcăm scepticismul exprimat de unii și de alții la adresa lui, trebuie să disjungem două aspecte. Pe de o parte, este vorba de înverșunarea partidei bolojenist-USR-iste de a-l boicota pe Nicușor, de a nu-l lăsa să rezolve problema, indiferent cu ce nume ar veni, în scopul de a-l compromite cu orice preț (chiar și cu prețul vătămării interesului național) și de a-l împinge astfel spre eșec la proximele alegeri, Tomac nefiind țintă, ci victimă prin ricoșeu. Iar, pe de alta, este vorba de idiosincrazia exclusivă, direcționată pe diverse motive față de persoana, de politicianul Tomac.
Din prima categorie face parte, de exemplu, fostul lingău al lui Iohannis, Ludovic Orban. După ce – ne amintim de cu ani în urmă – a fost târnuit pe la DNA, dl Orban s-a încartiruit cu arme și bagaje în tabăra USR-istă și – mai nou – bolojenistă, motiv pentru care, probabil, a și fost debarcat relativ recent din echipa de la Cotroceni. Ca urmare, nu e de mirare că-i sare la gât, ori câte ori se ivește ocazia, președintelui Nicușor Dan, categorisit de tandemul Bolojan-Fritz și de zeloții lor drept „trădător”, după ce – numind alți procurori-șefi decât cei proveniți din mlaștina Băsescu-Coldea-Kovesi – a refuzat să le dea pe mână Justiția (și țara). Nu e, deci, de mirare că Orban veștejește din toate pozițiile soluția Tomac.
Din a doua categorie, ar putea face parte partida UDMR, sensibilă la unele afirmații pe care, se pare, Tomac le-ar fi făcut în trecut vizavi de tema româno-maghiară. Aici însă e de așteptat ca maturitatea decidenților unguri să prevaleze. Poate mai sunt și alți ostili lui Tomac. Cristian Diaconescu, dat la o parte de pupilul favorit al lui Băsescu de la conducerea PMP, nu cred că-l iubește prea mult. Și el a fost debarcat de la Cotroceni. Doar nu era să se calce pe bătături cu Tomac!
Oricum ar întoarce-o și ar suci-o, problematica Băsescu îl grevează pe proaspătul nominalizat, fiind principalul său handicap în acțiunea la care se înhamă. Nu e cazul să reluăm acum pomelnicul păcatelor băsiste. Traian Băsescu concurează la titlul de cel mai negru personaj postdecembrist. Alături de Ion Iliescu, dar nu prin morții de după fuga lui Ceaușescu, și nici prin cei de la mineriadă, și nici prin orientarea țării către Rusia lui Gorbaciov, ci prin altfel de fapte oribile. Petrov a lăsat traume adânci, mafiote, ireparabile în prezentul și viitorul previzibil al funcționării statului român, inclusiv amprentarea prezumției de vinovăție la îndemâna/discreția instituțiilor de forță.
Apăsat acum de senectute, dar și de consecințe nu atât tabacice cât bahice, precum și de o conștiință supraîncărcată de abuzurile statului subteran pe care l-a păstorit via Coldea-Kovesi, prin introducerea sine die a toxinei arbitrariului, răzbunării, manipulării politice în Justiția română, incluzând aici și decesele tip Stan Mustață – abuzuri denunțate și de președintele Nicușor Dan –, Traian Băsescu, alias Petrov, n-ar mai trebui să beneficieze de nici cea mai mică expunere publică.
N-am prea văzut decidenți de mass media care să spună: „Stop Băsescu pe post sau în pagină! Stop accesului turnătorilor dovediți ai Securității în mass media!” Cum să se asaneze scena politico-mediatică, dacă apele nu se despart? Dacă nici turnătoria cu fosta Securitate nu mai constituie o linie roșie la 36 de ani de la căderea lui Ceaușescu, atunci de ce ne mirăm de haloimăsul în care se zbate conștiința colectivă în România? De ce ne mirăm de recrudescența și ascensiunea „suveraniștilor” securistoizi, tip Georgescu, când securistul Băsescu e pe toate canalele și ne dă lecții de democrație?
De aceea, în măsura în care dl Tomac va rupe cu tarele, servituțile, obligațiile de paradigmă băsistă, în măsura în care reușește să uite de partidul-ciucure Mișcarea Populară, invenție colac de salvare a lui Băsescu (de care Tomac însuși s-a agățat, pe locul 2, pe ruta Bruxelles și retur), într-un cuvânt – dacă este în stare să facă tabula rasa cu trecutul său politic atașat de cine nu trebuia (și de care, nota bene, nu s-a dezis, ca de altfel, din câte știm, niciun alt zelot băsist), dacă toate acestea se decantează, atunci dl Tomac poate avea o șansă de credibilitate.
Depinde și de echipa pe care o va propune. Ni se spune că va fi un cabinet de miniștri apolitici, „tehnocrați”. Aferim! Cât de tehnocrați? Aproape niciun nume vehiculat în media (în afară, poate, de consilierii prezidențiali, care nu sunt puțini) nu este virgin politic. Nu e cazul să ne îmbătăm cu apă rece. Nu există guvern tehnocrat stricto sensu. Fiecare „tehnocrat” a fost, la un moment dat, promovat politic, altfel rămânea tehnocrat și n-auzea nimeni de el toată viața. De exemplu, se vorbește de Luca Niculescu la Externe. Dar știe toată lumea că fostul ambasador la Paris este USR-oriented. Dl Dragoș Pâslaru este REPER-oriented. Dl Bogdan Drăgoi și dr. Cătălin Cîrstoiu sunt Băsescu-oriented. În aceste condiții, la spartul târgului, PSD s-ar putea să regrete că l-a șuntat pe Bolojan, s-ar putea să se trezească din lac în puț – și nici nu va mai avea miniștri în cabinet.
Așadar, cu excepția cazului în care, în cele zece zile care vin, dl Tomac își depune mandatul sau nu trece în Parlament, reiese că vom avea un guvern doar de fațadă tehnocrată. Nici asta – fațada înșelătoare – nu e o noutate prin zonă. Cultura politică română instituită după decembrie ’89 este ce se vede nu e ce se vede. Nu există în Europa politică o mai mare discrepanță între aparență și esență decât în România. Dihotomia aceasta are proporții uriașe, atotcuprinzătoare pe Dâmbovița. Guvernul care se profilează n-are cum să scape din acest arhetip.
Însăși nominalizarea dlui Tomac nu e ce se vede. E președintele care joacă o carte foarte riscantă, pe muchie de cuțit. Practic își joacă viitorul politic. Va reuși el să răstoarne sintagma ce se vede nu e ce se vede?
