Autor: Cornel Constantin
CIOMÂZGĂ
Sau despre lunga călătorie a politicii românești de la intenție la realitate
În aceste zile, România pare să se fi mutat pentru câteva săptămâni într’un teritoriu ciudat, aflat undeva între gramatică și politică, între constituție și psihologia colectivă, între speranță și scepticism. Televiziunile discută, partidele negociază, analiștii anticipează, iar cetățenii încearcă să înțeleagă cine va conduce țara într’o perioadă care nu este deloc lipsită de provocări.
Și, în mijlocul acestui spectacol devenit aproape ritualic, apare o formulare care, fără să vrem, spune mai mult despre starea României decât multe dintre discursurile solemne ale celor implicați: numitul nominalizat și nominalizatul confirmat.
La prima vedere, expresia pare un simplu joc de cuvinte. O răsucire ironică a limbii române. Dar politica are uneori darul de a transforma gramatica în filosofie și sintaxa în radiografie socială. Pentru că între omul nominalizat și omul numit există mai mult decât o procedură constituțională. Există un spațiu de așteptare, de incertitudine, de negociere și de proiecție colectivă. Un spațiu în care o națiune întreagă își mută, fie și pentru scurt timp, speranțele asupra unui singur nume.
Poate tocmai de aceea asemenea momente sunt atât de sensibile. Nu pentru că s’ar schimba doar un guvern. Guvernele vin și pleacă. Miniștrii apar și dispar. Majoritățile se construiesc și se destramă. Dar, dincolo de toate acestea, se reactivează mereu aceeași întrebare pe care românii o poartă de mulți ani în suflet: va fi, în sfârșit, altfel?
Este întrebarea pe care nu o regăsim în comunicatele oficiale și nici în stenogramele negocierilor. Este întrebarea omului obișnuit care a auzit prea multe promisiuni și a văzut prea puține transformate în realitate.
Este întrebarea celui care nu mai caută miracole politice, ci semne simple de competență, de seriozitate și de bună-credință.
Privind retrospectiv ultimele decenii, ai impresia că România a devenit o republică a intențiilor. Aproape tot ceea ce era necesar a fost, la un moment dat, anunțat. Am avut proiecte de țară. Am avut strategii naționale. Am avut reforme fundamentale. Am avut priorități absolute. Am avut planuri ambițioase și programe generoase. Aproape totul a fost nominalizat. Ceea ce a lipsit adesea a fost pasul următor: materializarea.
Există o diferență enormă între intenție și împlinire. Între declarație și rezultat. Între promisiune și faptă. Iar această diferență explică poate cel mai bine oboseala morală pe care o resimțim toți astăzi în spațiul public.
Nu ne lipsesc cuvintele.
Nu ne lipsesc proiectele.
Nu ne lipsesc nici măcar oamenii dispuși să vorbească despre schimbare.
Ceea ce ne lipsește este încrederea că schimbarea va mai putea avea loc cu adevărat.
De aceea, în asemenea momente, atenția nu ar trebui să se oprească asupra numelui, ci asupra omului. Funcțiile publice au ajuns atât de devalorizate încât simpla ocupare a lor nu mai impresionează pe nimeni. Cândva, funcția oferea prestigiu. Astăzi, funcția cere dovadă.
Cândva, titulatura genera respect. Astăzi, respectul trebuie câștigat înaintea titulaturii și confirmat după ea.
Acesta este, probabil, unul dintre semnele maturizării unei societăți. Cetățenii nu mai întreabă doar cine vine, ci ce aduce cu el. Nu mai sunt interesați exclusiv de alianțe, ci de rezultate. Nu mai privesc cu aceeași fascinație ceremonialul puterii. Au văzut prea multe ceremonii și prea puține transformări.
În fond, adevărata legitimitate nu se obține prin decret.
Ea se construiește în timp. Un om poate fi desemnat într’o după-amiază și poate fi învestit după câteva zile. Dar poate rămâne străin de încrederea publică ani întregi. După cum un altul poate ajunge să fie recunoscut și respectat tocmai pentru că a înțeles că puterea nu este un privilegiu, ci o formă de slujire.
Iar aici se află, cred, adevărata miză a prezentului: România nu traversează doar o procedură constituțională. Traversează încă o probă de încredere. O nouă încercare de a vedea dacă politica mai poate produce competență, dacă funcțiile mai pot fi ocupate de oameni potriviți și dacă interesul public mai poate prevala asupra intereselor de grup.
Poate că adevărata întrebare a acestor zile nu mai este asupra celui care a fost nominalizat și desemnat și nici dacă va fi numit sau confirmat. Întrebarea este dacă omul care va ajunge să conducă Guvernul va înțelege că țara nu mai așteaptă declarații spectaculoase, formule salvatoare și promisiuni fără acoperire. România a auzit destule.
Ceea ce așteaptă ea acum este mult mai simplu și, tocmai de aceea, infinit mai greu: competență, echilibru, caracter și rezultate.
Iar între nominalizatul desemnat și numitul confirmat nu se află doar câteva proceduri parlamentare. Se află distanța dintre speranță și realitate. O distanță pe care istoria o măsoară întotdeauna cu cea mai severă unitate de măsură: fapta!
Așa.
