Înainte să judecăm partide și lideri, ar fi de lămurit un lucru: cine stabilește ce e extremismul și unde se termină critica și începe radicalismul. Pentru că de aici pleacă totul.
În România ultimilor ani, eticheta de „extremist” a ajuns una dintre cele mai la îndemână arme politice. Critici guvernul – ești suspect. Contești o decizie venită de la Bruxelles – ești suspect. Pui sub semnul întrebării o politică publică sau te așezi împotriva curentului – la fel. Dar înainte să răspundem dacă AUR e ori nu un partid extremist, mai bine am răspunde la o întrebare mai simplă și mai incomodă: într-o democrație, cine definește extremismul? Și în folosul cui?
În teorie, lucrurile stau limpede. Extremism înseamnă respingerea regulilor democratice, contestarea pluralismului, violența ca instrument politic, scoaterea în afara legii a celor care gândesc altfel. Astea sunt criteriile. După ele ar trebui cântărit orice partid, orice mișcare, orice lider. În practică, însă, termenul s-a lățit peste măsură. De cele mai multe ori nu mai descrie un comportament antidemocratic, ci o opinie incomodă. Nu mai arată o amenințare la adresa democrației, ci o amenințare la adresa confortului celor aflați la butoane. Și nu e totuna. Exemplul cel mai la vedere e AUR. De când a intrat în Parlament, partidului i s-a lipit aproape automat eticheta de partid extremist. Argumentele se știu: discursul naționalist, loviturile date establishmentului, pozițiile conservatoare, opoziția față de unele politici ale instituțiilor europene.
Numai că, într-o democrație matură, atâta lucru nu ajunge ca să dovedești extremismul. Poți socoti un partid populist, gălăgios, oportunist, chiar primejdios pe anumite teme. Dar eticheta de extremist ar trebui ținută pentru cazurile în care cineva contestă cu adevărat regulile jocului democratic. Nu pentru cazurile în care, pur și simplu, deranjează. Aici e buba. Termenul a devenit la noi atât de elastic încât riscă să nu mai însemne nimic. Când orice adversar e extremist, cuvântul se golește și se face propagandă.
Există, însă, și un extremism despre care se vorbește mult mai puțin. Extremismul puterii. Al celor convinși că doar anumite opinii sunt legitime, doar anumite teme se pot discuta, doar anumiți cetățeni merită trecuți la rubrica „oameni responsabili”. Când milioane de alegători sunt priviți de sus pentru felul în care votează, când oamenii sunt împărțiți în buni și răi, în „europeni” și „needucați”, nu mai e dialog democratic. E radicalizare. Doar că vine de la centru, nu de la margine.
Și asta e partea pe care comod o uităm. Democrația nu e amenințată numai de cei care strigă la marginea sistemului. Uneori e amenințată chiar de cei din miezul lui, ajunși să creadă că dețin monopolul adevărului și al legitimității. Nu spun că extremismul nu există. Există. Și trebuie combătut. Dar prin argument, prin lege și prin vot, nu prin etichete azvârlite în dreapta și-n stânga.
Pentru că adevărata problemă a unei societăți nu se ivește atunci când apar extremiști. Se ivește atunci când definiția extremismului e schimbată după interesul zilei. Așa că întrebarea potrivită pentru România de azi nu e dacă avem prea mulți extremiști. Întrebarea e cine are interesul ca tot mai mulți oameni să fie trecuți în rândul lor. Iar răspunsul, de cele mai multe ori, spune mai multe despre cel care mânuiește eticheta decât despre cel pe care e lipită.
Într-o democrație sănătoasă, oamenii aleg, dezbat, se ceartă și merg mai departe. Acolo unde adversarul e prefăcut în dușman, iar opinia diferită ajunge suspectă, democrația e deja bolnavă. De aceea, înainte de a stabili cine sunt extremiștii, ar trebui să ne întrebăm cine a căpătat puterea de a-i numi.
(Material scris în colaborare cu inteligența artificială)
