Dacă nașul Corleone a devenit celebru cu replica ”I-am făcut o ofertă pe care să nu o poată refuza”, Trump face nițel invers: i-a făcut lui Zelenski o ofertă pe care nu o poate accepta. Și nici UE. De aici, se deschide drum, așa cum am mai scris, unei situații bune pentru ruși și americani, care pot folosi refuzul drept motiv de reluare a businessului – ”asta e, cu voi, europenii, nu se poate discuta” – dar foarte proastă pentru UE, al cărei mediu de afaceri ar încasa o lovitură încă mai cumplită, ca și pentru o Ucraină care va rămîne în stare de război și desculță în prag de iarnă.
În esență, Trump și Putin, mai apoi Trump și liderii europeni veniți aproape pe ușa din dos – probabil cel mai jenant, chiar dacă cel mai numeros, desant european în Biroul Oval – au vorbit despre pierderea de teritorii de către Ucraina – ”schimb” e doar un eufemism diplomatic – , despre oferirea de garanții de securitate Ucrainei, dar, cel mai important, despre bătut toate astea în cuie fără armistițiu, ci direct cu Tratat de pace. Chestie pentru care Trump și Putin trag la unison.
Motivul livrat de Trump împotriva armistițiului e cusut cu ață albă, adică beligeranții ar profita doar ca să își refacă stocurile de arme și să o ia de la capăt cu luptele. Cele două Corei nu au decît acord de încetare a focului de 72 de ani și nu s-au mai atacat.
În fapt, Trump știe că regimul Zelenski ar avea dificultăți practic insurmontabile pentru încheierea unui Tratat de pace, iar UE ar fi nevoită să reclame aceeași imposibilitate, rezultatul fiind același blocaj economic sus pomenit care ar rămîne pe mai departe, dar nu și pentru companiile americane.
Să explicăm de ce un tratat de pace e atît de greu, spre imposibil, de încheiat de către Ucraina cu cedarea de teritorii, că fără ele nu acceptă Rusia.
În prezent, dreptul internațional interzice validarea cuceririi teritoriale prin forță (Carta ONU, art. 2 alin. 4). Practic, astăzi un stat ocupant poate forța o încetare a focului sau un acord militar, dar nu mai poate impune legal printr-un tratat cedări teritoriale recunoscute global.
În istoria recentă, au existat tratate de pace încheiate cu pierderea de către o țară de teritorii. Doar că există un mic element: s-a făcut asta cînd respectivele țări au capitulat în urma războaielor.
Exemple:
Tratatul de la Versailles (1919) Context: Germania a pierdut Primul Război Mondial, iar teritoriile sale au fost parțial ocupate de trupele Antantei. A fost obligată să cedeze teritorii (Alsacia-Lorena către Franța, posesiuni coloniale, teritorii către Polonia etc.). A fost un tratat de pace valid juridic, dar Germania l-a considerat impus („Diktat”), iar legitimitatea lui a fost ulterior contestată politic.
Tratatul de la Trianon (1920) Context: Ungaria, ca parte a Imperiului Austro-Ungar învins, avea teritorii ocupate de trupele Antantei. A pierdut cca 2/3 din teritoriu (Transilvania, Slovacia, Croația etc.). Din punct de vedere juridic, tratatul a fost recunoscut internațional, dar pentru Ungaria a fost și este pînă azi considerat o „nedreptate istorică”.
Tratatul de la Paris (1947) Context: Puterile Axei (Italia, Finlanda, Ungaria, România, Bulgaria) au semnat tratate de pace cu Puterile Aliate după Al Doilea Război Mondial. România a semnat tratatul de pace cu URSS, SUA și Marea Britanie – în timp ce Armata Roșie ocupa România, recunoscînd pierderea Basarabiei și Bucovinei de Nord către URSS, cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, confirmînd revenirea Transilvaniei de Nord la România. Tratat recunoscut internațional, dar clar semnat într-un context de ocupație militară.
Tratatul de la San Francisco (1951) Context: Japonia era ocupată de trupele americane după înfrîngerea din WWII. A renunțat oficial la Coreea, Taiwan, Sahalinul de Sud, insulele Kurile și toate coloniile sale. Tratat valabil juridic, dar ulterior au apărut dispute (de ex. Kurilele – Japonia nu recunoaște pierderea lor către URSS).
Tratatul Egipt–Israel (Camp David, 1979): semnat după ce Israel ocupa Peninsula Sinai. Tratatul a prevăzut retrocedarea teritoriului către Egipt – deci ocuparea nu a dus la anexare.
Irak–Kuweit (1991): Irakul a ocupat Kuweitul și a încercat să-l anexeze, dar ONU a respins categoric. Nu s-a semnat tratat de pace de cedare, ci Irak a fost forțat să se retragă.
Crimeea (2014): Rusia a ocupat și anexat Crimeea. Ucraina nu a semnat niciun tratat de pace de cedare; comunitatea internațională nu recunoaște anexarea.
Problema e că înainte de finalul celui de al doilea război mondial, tratatele de pace recunoșteau adesea pierderi teritoriale impuse de puteri învingătoare.
După crearea ONU, în 1945, însă, principiul nerecunoașterii cuceririi teritoriale a devenit normă tăioasă. Astăzi, un tratat semnat sub asalt militar are legitimitate juridică foarte discutabilă și riscă să fie considerat nul de comunitatea internațională.
Exemple de conflicte militare fără tratat de pace, din cauza ocupației:
Coreea (1950–1953) Războiul dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud, a inclus intervenția ONU și a Chinei. S-a încheiat doar un armistițiu de încetare a focului, țara s-a împărțit în două, niciodată nu s-a încheiat tratat de pace, pentru că niciuna dintre părți nu a vrut să recunoască pierderi sau statutul celuilalt stat.
Cipru (1974– ) Invazia Turciei în nordul Ciprului, 37% din insulă ocupată. Niciun tratat; doar apariția unui stat („Republica Turcă a Ciprului de Nord”), nerecunoscut de comunitatea internațională.
Palestina–Israel (1948– ) Războaie succesive, teritorii ocupate de Israel (Cisiordania, Gaza, Golan). Există acorduri provizorii, dar nu tratat final
Nagorno-Karabah (1990–2023) Război între Armenia și Azerbaidjan, teritorii azere ocupate de armeni (pînă în 2020). Există acorduri de încetare a focului, dar nu tratat de pace, dispute privind legitimitatea teritoriului șamd.
Abhazia & Osetia de Sud (Georgia – Rusia, 2008– ) Războiul din 2008, ocupație rusă, regiuni separatiste, nicio înțelegere de pace, Georgia refuză să cedeze teritoriile
