O minune, la o palmă de Bucureşti – Mânăstirea Cobia

Mireasa din pădurea cu nuci

„Ar trebui să o vedeţi în timpul nopţilor senine, când văzduhul e limpede, plin de stele şi răsare luna. Atunci, razele argin­tii alunecă pe cărămizile smăl­ţuite şi luminează toată biserica. E atât de frumoasă în clipele acelea, încât nu mă mai satur să o privesc. E ca o mireasă!”
Părintele Ioan Popescu se apropie de 60 de ani. De 30 de ani slujeşte aici, la Mânăsti­rea Co­bia, în pereţii căreia şi-a zidit tinere­ţile. Dar nu s-a trudit cu amar, deşi erau vre­muri grele, în plin comunism, ci cu multă bucurie, pen­tru că iubeşte biserica aceasta, cu patima cu care un adolescent se îndră­gos­teşte prima dată. Şi are de ce.

Mânăstirea Cobia este aproape de Bucu­reşti. Ajungi uşor, luând-o pe şoseaua cea veche, care leagă Capitala de Piteşti. În drep­tul localităţii Găeşti faci la dreapta, şi după vreo 5 kilometri, maşina se-opreşte singură în faţa unei biserici ce pare coborâtă de pe un alt tărâm. Nimic nu anunţă întâlnirea cu ea. Vechea şosea a Piteştiului e banală şi prăfui­tă, satele de pe margini, obişnuite, nici nu-ţi dă prin cap că dincolo de ele, pe un drum lăturalnic şi îngust, te poţi afunda în altă lume, unde timpul nu mai curge la fel. Pă­mân­tul prinde să se vălurească, dealurile te împresoară şi se acoperă cu păduri bătrâne. Pe măsură ce înaintezi, parcă te desprinzi de lume. Grijile cad de pe tine ca frunzele de pe un copac uscat şi te afunzi în liniştea aceea care vesteşte sufletului apropierea unui lăcaş sfânt.
Mânăstirea Cobia este cu adevărat minunată. Mai mult o ghiceşti din drum, decât o vezi. Cobiuţa, un fir de apă subţire, o încinge pe o latură, pe alte două e îmbrăţişată de o pădure de nuci bătrâni, iar spatele îi e apărat de un deal împădurit, smălţuit cu poieni. Îţi pare rău că imaginea care îţi vine în minte e aşa de tocită, dar locul acela este, cu siguranţă, un rai. Treci pe sub turla bătrână, învelită în şiţă, care se bolteşte deasupra ta, mai faci doi paşi şi ai ajuns. Simplă, zveltă, dar cât de aristocrată, biserica se ridică în faţa ta. Soarele joacă pe cărămizile smălţuite în verde, maro şi ocru. Nu e un perete, ci o pajişte înflorată, de parcă meşterii ar fi vrut să arunce pe sfântul lăcaş toată beţia culorilor care învârstează dealurile dim­pre­jur. E singura biserică din România ridicată cu ast­fel de cărămizi, smălţuite multicolor, iar imaginea mă copleşeşte. Aşa cum spune părintele Ioan Popescu, e frumoasă ca o mireasă, iar cele cinci veacuri care au trecut peste ea nu i-au ştirbit cu nimic strălucirea, ba dimpotrivă, i-au adăugat o patină nobilă, care-i vă­deşte stirpea boierească.

Părintele IOAN POPESCU
„Am început să mă învârt în jurul bisericii. Ceva extraordinar m-a vrăjit”

Mânăstirea prin pădurea cu nuci

Părintele Ioan Popescu a ajuns la Mânăstirea Cobia în anul 1986. Fusese elev al părintelui Gheor­ghe Calciu Dumitreasa, şi zilele în care acesta predica în curtea seminarului Radu Vodă din Bucureşti, în faţa a sute de tineri, l-au marcat pe vecie. Securitatea ştia asta, aşa că a avut mereu grijă de el… La un moment dat, fiind hăituit şi hărţuit continuu, un cu­noscut i-a spus că ar putea să îl ajute să se transfere la o bise­rică stră­veche, aflată în ruină. Acolo, de­parte de lume, ochiul isco­ditor al poliţiei poli­tice îl va găsi mai greu. Nu s-a întâmplat aşa, dar, crede părin­te­le, strămutarea sa a fost un dar de Sus.
„Am venit aici împreună cu un preot dintr-un sat apropiat. El a rămas la poartă, eu am venit până la biserică. În vremurile acelea, ea era aproape o ruină. Peste altar fusese ridicată o turlă de lemn, iar peste naos era aşezată o tablă. Pereţii se crăpaseră de la multele cu­tremure ce trecuseră peste ea, iar prin găuri se vedea lumina de afa­ră. O parte din peretele sudic era prăbuşit, iar în loc, fusese aşezat un pla­caj, sprijinit în pripă, cu o creangă de nuc. Îmi amintesc că am în­con­jurat Sfântul Lăcaş o dată şi încă o dată, m-am învârtit de mai multe ori în jurul lui, simţind că mă atrage inexpli­ca­bil, că mă îndrăgostesc pe loc de bi­serică şi îm­prejurimi. Eram uluit, dar nu vă pot spune nici astăzi de ce. Ceva extraordinar, nu ştiu ce, m-a vrăjit, un soi de mag­netism care iradia de pretutindeni m-a aruncat parcă în afara spaţiului şi timpului. Din clipa aceea am ştiut că, pentru mine, „acasă” nu va mai fi locuinţa părin­ţilor, în care crescusem, ci Mânăstirea Cobia. Dacă nu aş fi avut o familie cu trei copii, m-aş fi călugărit şi mi-aş fi ridicat o chilie în curte, ca să nu mă mai des­prind de locurile acestea. Poate că a fost o che­mare a Sfântului Nicolae, pen­tru că mulţi turişti vin şi îmi spun că aici e o linişte aparte, că se regăsesc, aflându-şi ali­nare, pentru tot felul de pro­bleme şi griji”.

Stolnicul şi meşterii italieni

Faţada

Erau vremuri tulburi. Când venise pe tron cu sprijinul tur­cilor, Alexandru al II-lea Mir­cea tăiase o mulţime de boieri, deşi, aşa cum spun cronicile, ei îi juraseră credinţă, fiindu-i prieteni. De ce i-a tăiat, nu înţeleg nici astăzi istoricii, dar e sigur că, în anii aceia, luptele neîncetate pentru tron îţi adu­ceau moartea pe negândite. Aşa se face că Stolnicul Badea Boloşin s-a gândit din vreme să ridice o mânăstire mândră, în care, la timpul rânduit de Domnul, să-şi doarmă somnul de veci alături de familia sa. Şi a ales pentru asta un loc ferit, departe de drumurile pe care venea mereu urgia oto­ma­nilor, adevăraţii stăpâni ai Ţării Româneşti. A cobo­rât din cetatea Târgoviştei prin pădurile dimpre­jur, cale de câteva ceasuri călare şi, lângă apa Cobiu­ţei, într-o poiană strejuită de dealuri şi păduri, a aşezat piatra de temelie a viitoarei lavre. Dar cum Badea Bo­loşin nu era un boier oarecare, ci chiar stolnicul voie­vodului, cel care răspundea de toa­te bucatele curţii, pe care le gusta înainte, spre a-i do­vedi domnului că nu sunt otrăvite, a socotit că sfânta sa ctitorie trebuie să fie pe măsura puterii lui, să stea alături de cele ale voievozilor. Aşa că nu s-a zgârcit defel.
În acele timpuri, erau în Ţara Românească meşteri italieni, care lucrau la multe din ctitoriile domneşti. Cum stolnicul dorea ceva ne­maivăzut printre valahi, un lăcaş minunat în toate cele, a tocmit şi pentru Co­bia meşterii cei vestiţi, cărora le-a poruncit să-i coacă în cuptoare un soi de cără­mi­dă, cum nu se mai folo­sise niciodată şi nici nu mai avea să folosească nimeni prin părţile noastre – că­ră­midă smălţuită în trei culori. Cu ea, zidurile aveau să înflorească sfântul lăcaş, la fel ca pajiştile dimprejur. Meşterii italieni au lucrat repe­de şi temeinic, parcă mânaţi de la spate de urgia vremurilor tulburi. Sfân­tul lăcaş a fost gata într-un singur an. Pisa­nia spune că în 1572, biserica a fost sfin­ţită. Cinci ani mai târziu, Vodă Alexandru al II-lea Mircea a murit fără veste. Când Badea Boloşin Stolnicul avea să fie în­mor­mântat la Cobia, biserica mânăstirii nu era pictată, şi aşa va rămâne până când părintele Ioan Popescu a restaurat-o, acoperind-o cu fresce.

„Vrei să o salvezi? Lasă iarba să crească pe ziduri!”

Turla-clopotniţă care a adăpostit clopotul lui Mihai Viteazul

Când a ajuns preot în Cobia, şi-a dorit din suflet să o refacă, aşa cum fusese ea odi­nioară, cu cele patru turle avântate spre cer, aşa cum se vedeau încă pe sculptura uşii străvechi de la intrare. Dar în ultimii ani ai comu­nismului, bisericile se dărâmau, nu se restaurau. Sta­tul avea grijă doar de o mică parte a marilor mo­numente istorice. Ca un sfânt lăcaş să intre pe acea listă scurtă şi să primească aprobarea pentru a fi restaurat era nevoie ca o comisie de specialişti să decidă că e în mare pericol de a se distruge ireme­diabil. Cobia, cu toate turlele prăbuşite, de mai bine de o sută de ani, şi cu un perete întreg surpat, nu fuse­se inclusă pe o astfel de listă. „Dar eu nu mă puteam împăca cu situaţia aceasta. Iubeam biserica şi aş fi vrut să fac ceva pentru ea. Eu nu am restaurat Mânăstirea Cobia ca să o stăpânesc, ci din dragoste, să nu plec din această lume înfricoşat că nu am făcut nimic pen­tru Hristos. Aşa că am tot mers la Bucureşti, încercând să desfac lacătele birocraţiei. Am făcut teancuri de do­sare ca să obţin aprobarea de la Ministerul Cultelor, de a fi restaurată, dar nu am rezolvat nimic. Însă la minis­ter, Dumnezeu mi-a scos în cale un om deosebit, foarte credincios, pe arhitectul Cristian Moisescu, fiul preotului Gheorghe Moisescu, care fusese profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. La început mi-a spus direct – «Părinte, ar trebui să stai li­niştit! Ai familie, copii, îi pui în primejdie cu demer­surile tale!». Dar apoi, văzând că nu stau cuminte, mi-a dat şi o soluţie, care m-a bulversat total. Mi-a zis: «Vrei să salvezi Cobia cu adevărat? Atunci dă-i acoperişul de tablă jos şi lasă să crească iarbă pe ziduri!» El ştia că asta era singura soluţie ca biserica să fie inclusă pe lista monumentelor pe care partidul le considera în primejdie şi, în consecinţă, aproba restaurarea lor. Aşa că am făcut ceea ce m-a învăţat el, dar cu mare teamă. Nopţi întregi nu am dormit, perpelindu-mă, gândindu-mă că zidurile se pot pră­buşi. Când comisia de la minister, condusă de domnul Răzvan Theodorescu, a venit în inspecţie, domnul Cristian Moisescu m-a rugat să plec din sat şi să îl las pe el să se ocupe. Răzvan Theodorescu a tunat şi a fulgerat contra mea, un preot inconştient, care a fost în stare să lase un monument istoric de o asemenea valoare în ploaie, dar, la final, a intervenit, iar autorităţile comuniste au aprobat restaurarea. Aşa am început lu­cră­rile! În anul 1988, în plin comunism!”

Clopotul lui Mihai Viteazul

Părintele Ioan Popescu

Era în vara lui 1595. Mihai Viteazul se retrăgea spre Târgovişte, după victo­ria de la Călugăreni, contra armatelor lui Sinan Paşa. Mica şi brava sa oaste, de 10.000 de oameni, ducea cu ea mulţime de răniţi şi se mişca greu. Aşa că, peste noapte, au tras la loc ferit, lângă apa Cobiuţei. Tradiţia spune că domnito­rului, călugării i-au gătit de dormit chiar în frumoasa biserică a Mânăstirii Cobia. Când voievodul s-a sculat de dimineaţă, mulţi dintre oştenii grav răniţi trecuseră la Domnul. Vodă a poruncit slujbe şi i-a înmormântat pe toţi chiar în cimitirul mânăstirii. Dar Mihai a vrut ca vitejii săi să fie pururea po­meniţi de monahii de la Cobia. Aşa că a dăruit la­vrei un clopot măiastru, turnat în argint şi inscripţionat cu slove de aur.
Veacurile au trecut peste Mânăstirea Cobia, urgii mul­te s-au abătut asupra lavrei care a încăput în cele din urmă pe mâna călugărilor greci. În veacul al XVIII-lea, colţii bisericii s-au prăbuşit, iar cutremu­rele care au lovit-o în veacul al XIX-lea au de­să­vârşit ruina. Monahii s-au risipit, iar sfântul lăcaş a ajuns să slujească ţăranilor din satul apro­piat, numit, în amin­tirea lavrei, „Mânăs­tirea”. Cu toate aceste urgii, clopo­tul lui Mihai a rămas să sune plecarea sufletelor la Domnul sau începutul Sfintei Liturghii, duminica şi la marile praznice. Nici turcii care au stăpânit du­pă bunul lor plac Ţara Românească, nici grecii din Fanar care au domnit cu sila la Bu­cureşti nu au îndrăznit să îl ia. Au venit însă anii primului război mondial, când ofensiva germa­nă a ajuns în Bărăgan şi a ocupat Capi­tala. În zilele acelea, un grup de ofiţeri a po­posit şi la Mânăstirea Cobia. Educaţi, ca toţi conducătorii armatei germane, ei au înţeles îndată cât de valoros era clopotul lui Mihai Viteazul, şi nu le-a fost ruşine să-l ia cu ei. Nemernicia aceas­ta a cutremurat tot satul, aşa că s-au strâns, cu mic cu mare, în gară, la Găeşti, unde soldaţii au încărcat clopotul într-un tren. Ţăranii s-au aşezat cu toţii în genunchi, înşiraţi pe peron, rugându-i pe nemţi să le lase odorul, care era al lor de mai bine de 300 de ani. „Staţi liniştiţi, că n-o să-l to­pim să facem din el ghiulele!” le-a strigat un ofiţer sătenilor îngenuncheaţi în praful gării. Şi au plecat, iar de atunci nimeni nu mai ştie unde s-o afla clopotul Viteazului, prin cine ştie ce muzeu al Europei sau în ce casă înstărită, din bogata Germanie.

Un lăcaş bătrân înconjurat de tineri

Catapeteasma bisericii este îmbrăcată în lemn sculptat

Nu. Istoria nu e dreaptă, dar Dumnezeu este. Întotdeauna! Doar că repară nedreptăţile în timp, căci la El, veacurile sunt clipe. Şi lucrează prin iubirea noas­tră, nesilindu-ne libertatea. Soarta Mânăstirii Cobia a atârnat de multe ori de un fir de păr. O puteau pune la pământ osmanlâii, iar în vremea comunistă, dacă nu ar fi venit un părinte ca Ioan Popescu, zidu­rile i s-ar fi sur­pat, nebăgate în seamă. To­tuşi, sfântul lăcaş a îndu­rat parcă plin de încă­pă­ţânare, ştiind că va veni, din nou, şi vremea lui. Că turlele îi vor fi refăcute, că va fi pictat pe interior şi va străluci din nou, ca în zilele înso­rite când Badea Boloşin îi zorea pe meşterii ve­niţi tocmai din Italia.
Astăzi, la Mânăstirea Cobia, părintele Ioan Popes­cu îi strânge adesea pe tineri pentru a le vorbi despre Hristos. Îi atrage liniştea codrilor dimprejur şi, mai ales, harul rugăciunilor, care s-au strâns strat după strat, aşezându-se cuminţi pe cărămizile smălţuite.
„Mulţi tineri mi-au spus că aici e ceva care îi atra­ge. O lucrare dumnezeiască mijlocită, cred eu, de Sfântul Nicolae. Am un grup care vine aici de la Găeşti. Se urcă pe biciclete şi vin să stăm de vorbă. De multe ori ne apucă noaptea, discutând despre toate problemele din lume, cu cerul înstelat deasupra noas­tră. Să ştiţi că tinerii din ziua de azi sunt destul de bulversaţi şi de neliniştiţi, dar caută. Şi dacă ne par mai depărtaţi de biserică, este şi din vina noastră, a preoţilor, că nu ne implicăm suficient. Pe noi ne-a îndemnat mereu să ne ocupăm de tineri ierarhul nostru, Înalt Preasfinţitul Nifon, care ne spunea mereu că trebuie să îi atragem şi prin alt fel decât prin pre­dici şi slujbele bisericii. Eu pentru asta îi sunt foarte recu­noscător. Aşa am început, în­cet, cu un grup mai mic, cu pe­le­rinaje, cu un concurs de toa­că, să îi apropii de biserică.”

– Şi care sunt, părinte, problemele de astăzi ale tine­rilor?

– Cred că ex­plo­zia tehnologiei mo­derne, care i-a atras excesiv într-o zonă virtuală; e ca o pati­mă din care ieşi foar­te greu. Calculatorul, internetul, care au fost inventate spre folosul omului, au devenit, ca şi bombele atomice, duşmanul lui, pentru că nu ştim cum să le controlăm. Eu sunt pentru libertate totală, absolută, pentru că libertatea e cel mai mare dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, şi dacă o respectă Dum­nezeu, nimeni nu trebuie să ţi-o suprime. Dar dacă stai mereu pe internet, adormi cu tableta pe genunchi şi te trezeşti cu ea, automat se răceşte relaţia ta cu oamenii din preajmă, cu natura şi, în cele din urmă, cu Dumnezeu. Unora li se atrofiază senzaţia de foame, apare o decuplare de la orientarea în timp şi spaţiu, nu mai ştiu dacă e prânz sau seară, deci, se decuplează de la starea naturală a omului. Tehnologia îi ţine foarte mult departe de natură, pentru că li se oferă spaţii de relaxare falsă, în care nu se regăsesc decât temporar – nişte iluzii, năluci electronice. Iar adevăratele izvoare spirituale ei le cunosc prea puţin. Aşa că eu încerc să-i decuplez un pic de la această capcană şi să-i aduc puţin cu picioarele pe pământ, înapoi, în natură. Să-i scot la aer… Le explic că sunt bune calculatorul şi internetul, dacă le folosesc pentru a se ajuta de ele, luând ce e bun din ele, stăpânindu-le. Pentru că, altminteri, ajung captaţi de ele până la robie; inter­netul poate deveni o patimă, iar patima e cel mai teri­bil abis în care poate cădea spiritul unui om.

Altarul

Mă bucur să văd că tinerii despre care vorbesc îşi găsesc identitatea în spaţiul spiritual. Pentru că tot ce îţi oferă lumea aceasta nu te mulţumeşte până nu faci legătura cu Dumnezeu. Eşti ca un prizonier într-o hru­bă cu aer închis, sufocant, şi ai nevoie de aer curat, de oxigen – aceasta este biserica şi viaţa spirituală. Trebuie să se producă în noi o schimbare, o rază de lumină trebuie să vină şi să ne ajute, să schimbe ceva în interiorul nostru. Noi avem de la botez nişte cor­doa­ne ombilicale, prin care suntem legaţi de Dum­ne­zeu. Dar le închidem în noi din nepăsare. Aşa ajun­gem să ne simţim bine în mediul virtual, pentru că ne-am adaptat la el. Şi e greu apoi, du­pă ce te-ai obişnuit cu un bombardament infor­ma­ţional continuu, să te decuplezi şi să stai în tă­cerea de mormânt a bisericii, să meditezi, să în­cerci să te îndrepţi cu mintea şi cu sufletul că­tre Dumnezeu, să vezi lumea din altă perspectivă.
Dumnezeu vrea de la noi o relaţie personală. De fapt, rugăciunea asta înseamnă, restabilirea relaţiei noastre personale cu Hristos. El nu este în cer, nu este departe de noi, ci este chiar în inima noastră. Şi dacă ne rugăm, atunci Duhul Sfânt creşte în noi treptat şi rugăciunea nu mai e o plictiseală, cum e pentru oamenii care nu o înţeleg, ea ajunge o necesitate, o hrană, o bucu­rie. Aşa cum zici: mă duc acasă repede să mă­nânc, că nu mai pot de foame – aşa trebuie să aştepţi să vină momentul rugăciunii, că tare bine te simţi cu ea; te simţi eliberat, simţi că te înalţi, că zbori, te simţi în pace, în siguranţă.

„Eu am fost tot timpul în tine, dar tu unde ai fost?”

Cărămida smălţuită peste care au trecut cinci veacuri

– Părinte Ioan, în drumurile noastre de re­porteri, găsim deseori preoţi care îşi doresc să plece de la sat la oraş. Largul lumii nu v-a ten­tat niciodată, în cei 30 de ani de când slujiţi aici?

– Nu. Am fost solicitat de câteva ori să merg la Găeşti, la biserica de acolo, dar nu am putut să las biserica mea şi să plec la o parohie ca să îmi fie mai bine. Să fi curs banii ca apa pe mine, ca ploaia, conştiinţa mea n-ar fi fost împăcată să las neterminată biserica. Acum, nici nu mă mai in­te­resează. Acum aş vrea să ies la pensie anti­ci­pat, la 60 de ani, pentru că îmi doresc să mă pot ruga mai mult, în linişte. Simt chemarea asta pen­tru Dumnezeu şi aş vrea să o urmez, să mă adân­cesc în ea mai prodund. Nu mă regă­sesc în lumea asta. Nu ştiu, parcă mă întristează când văd că lumea nu caută decât cele ale firii, ale trupului, şi nimic altceva. Vreau să mă adâncesc mai mult în lucrarea duhovnicească, să merg mai des la Mânăstirea Tismana, să mă spovedesc la duhovni­cul meu de acolo. Încerc să fiu viu. Văd gheaţa, întu­ne­­ricul exterior şi mă tem de el. Şi nu poţi să fugi de el doar retrăgându-te undeva, ci printr-un contact mai strâns cu Hristos, prin rugăciune mai multă. Printr-un program de muncă şi rugăciune reuşeşti să te izolezi cumva de duhul lumii, de răul ei. Asta caut. Vreau să mă ocup şi de mine. M-am ocupat toată viaţa mai mult de alţii, am dat totul pentru oameni, iar în mine au rămas rănile lor. Şi trebuie să mi le vindec, să mă curăţesc şi eu şi să mă apropii mai mult de Hristos, cel dinlăuntrul meu, din adâncul inimii mele. Nu aş vrea ca atunci când Îl voi întâlni, la ieşirea sufletului din trup, să fiu surprins, să-mi spună Mântuitorul – „Eu am fost tot timpul în tine, dar tu unde ai fost?”.