Stahanovismul este un termen care exprimă excesele, de cele mai multe ori inutile, făcute pentru a răspunde unor îndemnuri iraționale venite din partea unor conducători lipsiți de orice contact cu realitatea.
„HĂRNICIA PROSTULUI”
La origine, termenul vine de la minerul sovietic din Donbas, Alexei Grigorievici Stahanov, cel care, pe 31 august 1935, a raportat că, în decurs de 5 ore și 45 de minute, a extras o cantitate record de cărbune, 102 tone (de 14 ori cota lui).
La 19 septembrie 1935, Stahanov a stabilit un nou record, de data aceasta cantitatea fiind de 227 de tone de cărbune într-o singură tură! Nebunia tânărului miner sovietic a generat, în URSS, un curent numit stahanovism, iar cei înrolați la doborârea de noi recorduri de producție erau numiți „stahanoviți”.
Stahanovismul este, până la urmă, un exemplu tipic de „hărnicie a prostului”, care a pervertit sensul dezvoltării în lagărul comunist: în loc să se bazeze pe inovație și progres tehnic, creșterea de producție se baza pe lucrul irațional de intens depus de către oameni.
Din păcate, se pare că stahanovismul a fost atât de puternic înrădăcinat în conștiința politică încât mai produce și astăzi grave deraieri de la logica economică și de la știința inginerească.
Mai grav este că Palatul Victoria s-a cam populat, în ultimii 20-30 de ani, cu o sumedenie de stahanoviți.
PIONIERII TERORISMULUI CLIMATIC
Uniunea Europeană, căzută în extazul unor lozinci inspirate parcă din mobilizatoarele îndemnuri ceaușiste și-a fixat un obiectiv, pe cât de ambițios, pe atât de imposibil de realizat: reducerea cu 55%, până în 2030, a emisiilor de gaze cu efect de seră față de nivelul din anul 1990. Obiectivul este cât se poate de nerealist și de lipsit de șanse în contextul în care la finalul anului 2022, reducerea era de doar 31,9%, după cum recunoaște chiar Agenția Europeană pentru Mediu.
Pe de altă parte, ținta propusă este de un comic absolut, ținând cont de faptul că emisiile toxice ale Uniunii nu reprezintă mai mult de 7% din totalul global, total care nu scade deloc de la an la an, ci chiar crește ușor. Este ca și cum birocrații de la Bruxelles, crescuți prin sere probabil, își închipuie că cerul va fi curat și aerul respirabil doar deasupra Europei, în vreme ce restul planetei ar respira aerul toxic emanat de poluarea chinezească, americană sau indiană!
Ei bine, indiferent de crizele de isterie climatică ale echipei Ursulei von der Leyen și indiferent cât de mult ar fi scăzut între timp industria și agricultura europeană, chiar și cele mai înfierbântate minți de prin birourile Uniunii nu mai cred, astăzi, că este posibilă o reducere de emisii de gaze cu efect de seră care să depășească 48%, raportat la nivelul anului 1990, indiferent câte măsuri suplimentare s-ar lua.
În mijlocul oceanului de deziluzii ale Comisiei europene și ale celor peste 60 000 de birocrați care lucrează la astfel de obiective nerealiste și nefaste pentru economia și dezvoltarea continentului există și o insulă de „optimism”.
Există deja o națiune europeană care a luat în serios obiectivul de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră și care a atins deja borna de reducere cu 55% a acestora. O națiune care și-a distrus propria industrie grea și energetică cu o perseverență demnă de o cauză mai nobilă, o națiune care și-a suprimat la mai puțin de o treime zootehnia și care și-a alungat de acasă fiecare al șaselea cetățean. Și această națiune este, oameni buni, chiar a noastră, căci, da, noi suntem pionierii terorismului climatic, noi suntem europenii care ne-am propus și am reușit să reducem „poluarea” înaintea tuturor celorlalte popoare europene, chiar cu prețul depopulării și a dezindustrializării. La finalul anului 2018, țara noastră își redusese deja emisiile de gaze cu efect de seră cu incredibilul procentaj de 53,2% față de anul 1990. Iar de atunci până în 2022, evoluția a fost și mai spectaculoasă, depășind de mult borna de 55%. Și astfel am devenit campioni europeni absoluți la reducerea emisiilor de gaze.
Nu este greu de observat că avem o viteză de reducere a emisiilor de gaze de două ori mai rapidă decât media europeană și reușim să întrecem chiar campionii ecologiei de până mai ieri, suedezii din patria celebrei Greta Thunberg!
Pentru a înțelege și mai bine absurditatea parcursului românesc, iată cum constată Banca Mondială că ne situăm în raport cu vecinii noștri.
Cea mai mică rată de reducere a emisiilor de gaze o are Polonia, țara pe care o admirăm cu toții pentru că a reușit să își păstreze mineritul, industria energetică și pe cea siderurgică (-12,6%), apoi Croația, țara inundată de turiști șase luni pe an (-24,8%) și apoi Bulgaria (-42,8%), reflectând colapsarea industrială și exodul masiv al populației. România, însă, se situează cu mult „înaintea” tuturor statelor din regiune și de pe continent, semn că aici a fost o politică urmată cu tenacitate în sensul dezindustrializării și a restrângerii demografice și zootehnice.
CAUZE ȘI EFECTE
Să nu credeți cumva că reducerea emisiilor de gaze are vreo legătură cu convingerile ecologiste ale popoarelor sau cu o mare responsabilitate a guvernelor. Nu, dimpotrivă, reducerea are legătură cu îngroparea industriei energetice, a celei metalurgice, a celei chimice și a zootehniei. Și mai are legătură cu depopularea, ca urmare a emigrării mâinii de lucru tinere și bine calificate spre țările din vestul continentului.
Pentru a înțelege drama exprimată de aceste cifre, trebuie să înțelegem de unde vine această impresionantă reducere de emisii de gaze cu efect de seră a României.
Dacă în 1990, principalele domenii de unde veneau aceste emisii erau: producția de energie (27%), consumul energetic industrial (22%), agricultura (21%), industria procesatoare (13%), alte surse energetice (14%), transporturile (5%) și clădirile unde tremuram cu toții de frig (3,6%).
În 2018, din cantitatea deja redusă la jumătate de emisii, energetica mai avea o pondere de doar 17%, consumul energetic al industriei era la 14%, agricultura la 17%, industria procesatoare la 12%, transporturile urcaseră la 17%, energia provenită din alte surse contribuia cu 11% și clădirile cu 8,1%.
Și acum să vedem de ce ar trebui să nu ne bucurăm nicio clipă de performanța ecologică a României, ci să plângem amarnic.
Prima cauză și cea mai importantă a reducerii emisiei de gaze o reprezintă scăderea producției energetice de toate felurile. În 2023 am produs 57 000 GWh energie electrică, iar în 1990 am produs aproape 80 000 GWh.
În anul 2023 am produs cam 3,2 milioane de tone de țiței, de aproximativ 3 ori mai puțin decât în 1990, iar dintre rafinăriile din 1990 mai existau doar câteva, Rompetrol Constanța, OMV Petrom Brazi și Lukoil și (oarecum) Vega Ploiești.
Ultima mare rafinărie închisă, Arpechim, avea singură o capacitate de peste 3 milioane de tone anual. Și producția de gaze scade an de an, ajungând la un palier în jurul a 8 miliarde mc/an, cam jumătate față de nivelul din 1990.
Cât privește chimia propriu-zisă, am rămas cu un singur combinat (Azomureș) din peste 20 de fabrici, iar anul trecut Azomureș a lucrat două luni din 12, ca urmare a politicii criminale de prețuri practicată de către producătorii de gaze.
A doua cauză este prăbușirea industriei metalurgice: producția națională de oțel se situează în jurul valorii de 3,4 milioane de tone anual, de trei ori mai puțin decât în 1990. Producția de aluminiu a rămas aceeași până în 2022, anul nefast în care s-a închis 60% din fluxul de aluminiu primar de la ALRO Slatina. Istoria industriei plumbului sau cuprului la noi în țară este un alt exemplu sumbru, fabrica de plumb din Baia Mare fiind închisă (în loc să fie modernizată) doar pentru că așa a promis, într-una dintre nenumăratele sale campanii electorale, primarul proaspăt condamnat al orașului, după ce se atinsese un nivel al producției de peste 5000 de tone, o premieră după anul 2000.
A treia cauză este prăbușirea efectivelor zootehnice, România având astăzi 1,8 milioane de capete de bovine (de patru ori mai puține decât în 1990) și 3,6 milioane de capete de porci(tot cam de patru ori mai puține decât în 1990).
Nu în ultimul rând, în România trăiau, în 1990, peste 23 de milioane de oameni și astăzi mai suntem doar 19 milioane de rezidenți. Practic, unul din șase români a plecat din țară.
Sigur, a crescut industria prelucrătoare, a crescut mult și sectorul transporturilor și s-au redus mult consumurile specifice din toate ramurile industriale, datorate avansului tehnologic, dar, pe ansamblu reducerea cu mai bine de jumătate a emisiilor de gaze cu efect de seră este cauzată de lipsa producției metalurgice, energetice și petrochimice și de depopulare.
Din acest motiv, corelând reducerea emisiilor cu comprimarea industriilor de bază și a zootehniei și cu emigrarea masivă, avansul românesc în cursa pentru reducerea poluării nu este deloc o veste bună, ci un simptom al lipsei de viziune din partea conducătorilor.
29 de miliarde de euro (deficitul comerțului internațional cu bunuri) ne-a costat anul trecut lipsa producției interne de oțel, de produse chimice sau de carne. 29 de miliarde de euro pe care i-am fi putut produce, în mare parte, în țară. În schimb, avem cea mai mare reducere de emisii de dioxid de carbon de pe continent.
A meritat oare să devenim total dependenți de produse de bază precum carnea sau bitumul? Păi, dacă ne uităm că guvernele noastre se laudă cu zecile de șantiere pentru care importăm oțel beton, bitum și cam orice altceva avem nevoie, inclusiv forță de muncă din Nepal, Vietnam sau Sri Lanka, nu prea pare că este un schimb prea avantajos.
DE LA TIME LA „FERMA ANIMALELOR”
Merită să amintim, în final, ca o lecție pentru stahanoviții din Palatul Victoria, ce s-a ales de soarta minerului Alexei Stahanov. Exemplul său a fost prezentat în ziare, afișe și alte materiale de propagandă ca model de urmat pentru ceilalți muncitori și a apărut pe coperta revistei Time din Statele Unite; în 1941 – 1942 el a fost numit director al minei Nr. 31 din Karaganda, iar între anii 1957 – 1959 acesta a fost director adjunct al trustului Chistiakovanttratsit. Stahanov a fost deputat al Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice în prima convocare. A primit de două ori Ordinul lui Lenin, Ordinul Steagul Roșu al Muncii și numeroase medalii. În onoarea sa, ultima duminică a lunii august a fost desemnată „Ziua Minerului de Cărbune”. După un timp, însă, Stahanov a căzut în patima alcoolului și a ajuns să-și piardă Ordinul lui Lenin și legitimația de partid în timpul unui scandal la care a luat parte, aflându-se în stare de ebrietate.
A murit în anul 1977 la vârsta de 71 de ani, iar, memoria i-a rămas cel puțin controversată, căci, în anul 1988, ziarul sovietic Komsomolskaya Pravda a publicat un amplu material în care se demonstra că recordurile mult admirate ale lui Stahanov au fost exagerate de către secretarii de partid. Articolul cu pricina demonstra că Stahanov ar fi beneficiat de ajutorul multor colegi, iar producția i-a fost atribuită doar lui, pe persoană fizică.
În lumea liberă, Stahanov a rămas cunoscut pentru că este portretizat magistral de George Orwell în „Ferma Animalelor”, sub numele de „Boxer”.
Asta va fi, de altfel, și soarta finală a posterității adepților autohtoni ai lui Stahanov de la Palatul Victoria: vor deveni personaje în cărțile care vor descrie perioada dictaturii climatice, perioada plină de exemple tragi-comice de hărnicie a… stahanoviților.
de Petrișor Peiu
Sursa: QMagazine
