Cine crede că Viktor Orbán a venit la Tușnad pentru a-și plânge înfrângerea electorală greșește. Politicienii de talia lui nu se deplasează sute de kilometri pentru a face terapie publică. Ei transmit mesaje. Iar mesajele importante nu sunt întotdeauna cele rostite de la tribună.
Orbán a vorbit despre Europa, despre Bruxelles și despre noua putere de la Budapesta. Dar adevăratul destinatar al discursului nu a fost nici Comisia Europeană, nici Péter Magyar. A fost România.
Fostul premier ungar știe că a pierdut guvernarea. Dar știe la fel de bine că nu a pierdut instrumentul cel mai valoros pe care l-a construit în ultimele două decenii: influența. Influența asupra unei părți importante a societății maghiare, inclusiv asupra comunităților istorice din afara frontierelor.
Formula potrivit căreia „statul are granițe, națiunea nu” este repetată de ani de zile. Tocmai de aceea mulți nu îi mai acordă atenție. Greșit. În politică, ceea ce se repetă obsesiv devine doctrină. Iar doctrina produce politici publice, investiții și loialități.
Budapesta nu improvizează. Construiește răbdător. Finanțează școli, universități, biserici, întreprinderi, programe culturale și sportive. Nu cumpără doar bunăvoință. Construiește apartenență.
Bucureștiul face aproape contrariul. Administrează. Bifează. Reacționează. Rareori gândește strategic. De aceea, de fiecare dată când Orbán urcă la Tușnad, în România începe aceeași dezbatere sterilă: „Ce a vrut să spună?” Întrebarea corectă este alta: „De ce noi nu avem un proiect la fel de coerent?”
Discursul conține și o altă cheie de lectură. Orbán încearcă să transforme o înfrângere electorală într-o victorie ideologică. Dacă nu mai poate conduce Ungaria, își propune să conducă o mișcare conservatoare europeană. Bruxelles-ul devine adversarul perfect. Este suficient de puternic pentru a mobiliza și suficient de îndepărtat pentru a concentra toate nemulțumirile.
Afirmația că Uniunea Europeană, în forma actuală, nu va mai exista peste un sfert de secol nu este o analiză academică. Este un slogan politic menit să pregătească terenul pentru o altă Europă, una în care statele naționale să recâștige o parte din competențele cedate instituțiilor comunitare. Este o viziune contestată, dar ea are coerență internă și un public receptiv.
România are însă o problemă diferită. Noi discutăm aproape exclusiv despre ceea ce spune Orbán. Foarte puțin despre ceea ce facem noi. Iar aici se vede diferența dintre o strategie și o reacție.
Tușnadul nu este doar o universitate de vară. Este laboratorul în care Budapesta își testează și își reafirmă proiectul național. În fiecare an, mesajele sunt rafinate, nu schimbate. Continuitatea este forța lor.
Concluzia este incomodă. Pericolul pentru România nu este discursul lui Viktor Orbán. Discursurile trec. Adevărata provocare este absența unei strategii românești pe termen lung privind coeziunea națională, dezvoltarea Transilvaniei și relația cu propriii cetățeni, indiferent de etnie.
În politică, golurile nu rămân niciodată neocupate. Ele sunt umplute de cei care au răbdare, resurse și un plan. Iar Viktor Orbán a demonstrat, încă o dată la Tușnad, că are toate cele trei ingrediente.
