Nu există investiție mai sigură decât investiția în oameni.
Nu ai nevoie să cucerești un partid. Nu trebuie să controlezi un guvern. Este suficient să identifici tineri inteligenți, ambițioși și influențabili, să îi formezi, să îi conectezi între ei și să îi însoțești discret în ascensiunea lor profesională. După câțiva ani, îi regăsești în Parlament, în ministere, în agenții guvernamentale, în administrație, în ONG-uri și în spațiul public. Nu mai este nevoie să le spui ce au de făcut. Vor gândi deja în aceeași cheie.
În emisiunea Ancăi Alexandrescu de duminică seară, Luis Lazarus a lansat o provocare care nu poate fi ignorată. El a susținut că încă din perioada în care activa în mișcarea studențească observase interesul unor fundații politice occidentale pentru identificarea și formarea unor tineri care aveau să devină, peste ani, oameni cu putere de decizie. Afirmațiile îi aparțin și merită verificate riguros. Tocmai pentru că sunt grave, ele nu ar trebui nici respinse din reflex, nici acceptate fără documentare.
Un fapt este însă incontestabil: în România activează de ani de zile fundații politice europene care organizează programe de leadership, burse, seminare și formare pentru persoane implicate în viața publică. Acest lucru este public și asumat.
Întrebarea este alta. Câți dintre absolvenții acestor programe au ajuns ulterior în funcții importante? Câți au devenit parlamentari? Miniștri? Secretari de stat? Prefecți? Consilieri guvernamentali? Conducători de instituții? Lideri de partid?
Dacă răspunsul este „foarte mulți”, atunci societatea are dreptul să cunoască dimensiunea fenomenului. Nu este o acuzație. Este o întrebare de interes public.
În ultimii ani, numeroși comentatori au susținut că în jurul unor fundații politice s-au format cercuri de influență care au favorizat apariția unei noi elite administrative și politice. Criticii acestor programe afirmă că ele promovează o agendă progresistă și că absolvenții lor împărtășesc ulterior o viziune comună asupra unor teme importante de politică publică. Aceste interpretări sunt contestate de cei implicați, dar tocmai existența acestei dispute justifică o analiză transparentă.
Dacă totul este perfect legitim, atunci de ce nu există o listă completă și ușor accesibilă a participanților la aceste programe? De ce nu există o analiză publică a traseului lor profesional? De ce orice întrebare despre influența acestor rețele este întâmpinată cu etichete și suspiciuni, în loc de răspunsuri și documente?
Nimeni nu contestă dreptul unor organizații de a organiza cursuri sau de a promova idei. Dar într-o democrație, influența – fie ea politică, economică sau ideologică – trebuie să suporte aceeași lumină pe care o cerem instituțiilor statului.
România are nevoie de transparență, nu de tabuuri. Dacă există doar merit, acesta va rezista oricărei verificări.
Dacă există și rețele de influență care au contribuit la promovarea unor generații întregi de decidenți, atunci cetățenii au dreptul să știe cum au funcționat, cine le-a finanțat și ce impact au avut asupra vieții publice.
Într-o democrație, întrebările incomode nu sunt un act de ostilitate. Sunt o obligație.
Iar poate cea mai importantă întrebare dintre toate este aceasta: cine îi formează pe cei care ajung să ne conducă?
Până când această întrebare nu va primi un răspuns complet și documentat, suspiciunile vor continua să existe. Iar vina nu va aparține celor care întreabă, ci celor care refuză să răspundă.
